Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail redactia@dcnews.ro și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

EXCLUSIV  Primii SFINȚI ROMÂNI, 65 de ani de la canonizare. Culisele deciziilor după ce s-a spus că ”românii nu au fost în stare să dea nici măcar un sfânt”

Imagine cu rol ilustrativ
Imagine cu rol ilustrativ

Întreaga lună octombrie a anului 1955 a fost consacrată prăznuirii canonizării primilor sfinţi români: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului, Cuvioşii Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş.

La acest eveniment au luat parte reprezentanţii a trei Biserici Ortodoxe naţionale (Bulgaria, Rusia, Grecia) şi ai Patriarhiei Ecumenice. Patriarhul Ecumenic de atunci, Athenagoras, a dorit să vină la Bucureşti, însă l-au împiedicat tragicele evenimente politice care au dezlănţuit, în septembrie 1955, furia turcilor asupra credincioşilor eleni, culminând cu devastarea unor biserici din Constantinopol. Patriarhia Ecumenică a fost reprezentată la primele canonizări de sfinţi români de doi importanţi mitropoliţi: Athenagoras al Thyatirelor şi Iacob al Maltei. Delegaţi de înalt nivel arhieresc au trimis la Bucureşti Bisericile Greacă şi Rusă, de peste Dunăre venind una condusă de Patriarhul Chiril al Bulgariei, care studiase la noi şi vorbea româneşte.

Nume răsunătoare din cultura română, între care Nicolae Iorga şi E.M. Cioran, spuneau că românii nu au fost în stare să dea nici măcar un sfânt. În realitate, primii sfinţi români au fost omologaţi de Mitropolitul Dosoftei în urmă cu peste trei secole. Nu puteau fi însă canonizaţi, întrucât Biserica noastră a depins de Patriarhia Ecumenică până în anul 1885. Numai Bisericile autocefale pot să canonizeze sfinţi. Încă din 1914 s-a dorit canonizarea lui Constantin Brâncoveanu, iar aceasta a fost la un pas de înfăptuire în 1934, când s-a arătat o pietate aparte moaştelor – deja considerate astfel – ale viitorului sfânt Constantin Brâncoveanu. Atunci sicriul cu relicvele principelui martir au străbătut, în procesiune solemnă, traseul dintre Biserica Sfântul Gheorghe-Nou (aflată la kilometrul 0 din Capitală) şi Biserica Patriarhală Sfinţii Constantin şi Elena. În octombrie 1955, o procesiune încă şi mai impresionantă a străbătut distanţa dintre Dealul Patriarhiei şi Biserica Sfântul Spiridon Nou, unde a avut loc prima Liturghie solemnă a canonizărilor.

Marile manifestări bisericeşti din 1955 au culminat prin canonizarea liturgică a Sfântului Ierarh Calinic la Mânăstirea Cernica, duminică, 23 octombrie. Acesta a fost punctul de vârf al unei treceri în rândul sfinţilor care a durat patru zile consecutive: de vineri, 21 octombrie, până luni, 24 octombrie.

Cuprins între paginile 1137 şi 1172 ale revistei „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12/1955, redactat de istoricul bisericesc preotul profesor Niculae Şerbănescu, reportajul canonizării Sfântului Ierarh Calinic se înfăţişează ca un fastuos praznic duhovnicesc. S-a aşteptat revenirea la Bucureşti, în zilele de 21 şi 22 octombrie 1955, a delegaţiilor plecate în vizite pe teritoriul nostru canonic, pentru ca acestea să poată ajunge la Cernica duminică, 23 octombrie.

Prima secvenţă a trecerii în rândul sfinţilor a fostului episcop al Râmnicului a coincis cu privegherea din seara zilei de vineri, 21 octombrie, slujită de mitropolitul în retragere Efrem Enăcescu, de episcopul Dunării de Jos, Chesarie Păunescu, şi de alţi ierarhi. Au urmat Liturghia şi parastasul de sâmbătă, ultimul parastas pentru sfânt, slujit de un sobor avându-i în frunte pe proin-mitropoliţii Efrem Enăcescu şi Tit Simedrea. Apoi s-a sfinţit racla, după care a avut loc dezgroparea osemintelor de către un grup de clerici.

În seara zilei de 22 octombrie 1955, la ora 19.30, a început Privegherea, slujită, în sobor, de către un mitropolit şi doi episcopi, încheiată după ora 23: „În această noapte – se spune în reportaj – mare parte din credincioşi au stat de veghe în faţa bisericii Sf. Gheorghe, la lumina lumânărilor, care ardeau pe două vetre de-o parte şi de alta a tindei”. 

Punctul de vârf al canonizării Sfântului Ierarh Calinic s-a petrecut duminică, 23 octombrie 1955, zi în care de la Patriarhie şi până în comuna Pantelimon era un lanţ neîntrerupt de închinători. Cronicarul principalei reviste bisericeşti arată în textul său că: „În zorii zilei de 23 octombrie 1955, numărul credincioşilor a crescut cu cei ce necontenit veneau la mânăstire. Curând, după răsăritul soarelui, ei umpluseră curtea bisericii Sf. Gheorghe şi începuseră apoi a se înşirui de-a lungul şoselei spre intrarea mânăstirii şi a se posta pe locul liber din faţa clopotniţei. Sosesc şi grupuri de călugări şi călugăriţe, preoţi din Capitală şi din împrejurimi, studenţi teologi, profesori de la Institutul Teologic, protoierei, consilieri patriarhali şi mitropolitani”. O asemenea afluenţă de clerici şi de credincioşi, la nivelul anului 1955, în plin regim comunist, este dovada continuităţii Bisericii naţionale din ţara noastră şi explică în bună măsură înflorirea ei în cele trei decenii postcomuniste.

Apariţia ierarhilor români, urmată de aceea a chiriarhilor din Bisericile Ortodoxe Surori, a precedat Sfânta Liturghie slujită de Patriarhul Justinian împreună cu un sobor de zece arhierei români şi străini, unele tropare cântându-se atât în româneşte, cât şi în greceşte: „Ierarhii slujitori ies în faţa altarului. Se deschide racla şi Prea Fericitul Patriarh Justinian, în genunchi, citeşte rugăciunea solemnă către Sfântul Calinic”. Apoi, Mitropolitul Firmilian al Olteniei rosteşte un cuvânt de învăţătură conţinând o afirmaţie care trebuie să fi căzut greu reprezentanţilor Ocârmuirii: „Biserica crede că umanitatea tinde totdeauna către o ordine şi un scop care nu pot fi în afară de Dumnezeu”. Cu două săptămâni înainte, în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 10 octombrie 1955, cu ierarhii străini şi cu ministrul cultelor, Petre Constantinescu-Iaşi, de faţă, Patriarhul Justinian spusese textual că „valoarea sfinţeniei este cea mai mare valoare ce pot să producă oamenii” (s.n.).

A urmat la cuvânt, din partea Patriarhiei Ecumenice, Mitropolitul Athenagoras al Thyatirelor, care a ţinut să remarce „sentimentul religios atât de puternic al poporului român”.

S-a mai adresat asistenţei de la Mânăstirea Cernica Palladie, Episcopul Volîniei, arătând că Mitropolitul Grigorie al Leningradului nu a putut lua parte la canonizarea liturgică a Sfântului Ierarh Calinic întrucât căzuse bolnav (şi avea să moară la două zile după reîntoarcerea în ţara sa). A vorbit apoi, în româneşte, Patriarhul Chiril al Bulgariei, primele sale cuvinte fiind: „Frumoasă este ţara voastră!”, ultima alocuţiune aparţinând Mitropolitului Iacob al Atticei şi Megarei, rostită în numele Bisericii Ortodoxe Autocefale a Greciei.

Seara, la ora 18.30, a început Privegherea, iar a doua zi dimineaţa, pe 24 octombrie 1955, după ce s-a citit Acatistul Sfântului Ierarh Calinic şi s-a slujit Sfânta Liturghie de către patru ierarhi şi un sobor de preoţi şi diaconi, Părintele Dumitru Stăniloae a ţinut o predică devenită ulterior un reper în teologia română contemporană.

Canonizarea primilor sfinţi români s-a decis într-o şedinţă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – care pe atunci funcţiona cu numărul minim de ierarhi admis (12) – din 28 februarie 1950, pe când trăia Stalin. Stabilite iniţial pentru luna august 1955, canonizările primilor noştri sfinţi au fost reprogramate două luni mai târziu pentru ca oaspeţii străini „să poată vizita instituţiile de învăţământ bisericesc de toate gradele”. Pe atunci, în afară de două institute de grad universitar, Biserica deţinea atât seminare obişnuite, cât şi seminarii monahale pentru călugări şi pentru maici. Cât priveşte canonizarea liturgică a Sfântului Iosif cel Nou de la Patoş, aceasta s-a celebrat un an mai târziu, în zilele de 6-7 octombrie 1956, la Timişoara, când se împlineau trei secole de la naşterea sa.

Concomitent cu primele canonizări de sfinţi români, în octombrie 1955, Biserica noastră prăznuia atât 70 de ani de autocefalie, cât şi generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte în ţara noastră: Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Parascheva, Sfânta Filofteia de la Argeş, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, cărora li se adăuga Sfântul Ioan Valahul, român după trup, spre deosebire de ceilalţi sfinţi şi celelalte sfinte, dar cu moaşte aflate dincolo de hotarele ţării. Această hotărâre reda, totodată, posibilitatea reluării pelerinajelor la mânăstiri cu moaşte de sfinţi sau cu icoane făcătoare de minuni, îngrădită în 1948 de noul regim politic. Pentru ca mulţi credincioşi care veneau la Curtea de Argeş să se roage la moaştele Sfintei Filofteia, aşezate în paraclisul episcopal, să nu fie ispitiţi să intre şi în catedrală şi să se prosterneze la mormintele primilor doi regi şi ale primelor două regine ale României, Ocârmuirea a hotărât strămutarea Sfintei Filofteia la Râmnicu Vâlcea. În 1955, moaştele Sfintei Filofteia au revenit la Curtea de Argeş.

La sfârşitul Liturghiei din ziua de duminică, 9 octombrie 1955, slujită împreună cu ierarhi din Bisericile surori venite la canonizări, Patriarhul Justinian oferea şi câteva date referitoare la componenţa Bisericii Ortodoxe Române: „Ea are astăzi un număr de 14 milioane de credincioşi în hotarele ţării, cu 12.000 de preoţi, dintre care majoritatea cu studii superioare; peste 10.000 de biserici şi peste 200 de mânăstiri şi schituri cu peste 7000 de călugări şi călugăriţe...”. 

Aşadar, Biserica Ortodoxă Română din anii ’50 avea un număr aproape dublu faţă de preoţii ortodocşi din Uniunea Sovietică a vremii, pe teritoriul căreia se aflau două Patriarhii: Patriarhia Moscovei şi a Întregii Rusii şi Patriarhia Gruziei. Pare incredibilă afirmaţia istoricului George Enache: „Dacă în 1938 existau (în România, n.n.) 154 de mânăstiri cu 4100 de călugări şi călugăriţe, în 1958 existau 191 de mânăstiri cu 6400 de călugări şi călugăriţe”. 

Vom încheia cu un element surprinzător: în anul 1955, în plin regim comunist, Biserica Ortodoxă Română putea să ofere daruri surorilor ei, cărora le-au fost trimise „2500 de cruciuliţe filigran argint marcat”. „În afară de aceste daruri – se spunea într-un comunicat – şi în afară de darurile trimise Sanctităţii Sale Patriarhul Ecumenic Athenagoras, prin delegaţia Scaunului Ecumenic, Preafericitul Părinte Patriarh Justinian, aflând despre nevoile primei Patriarhii din Ortodoxie, mai ales în ultimul timp, când multe lăcaşe sfinte i-au fost devastate şi arse, i-a oferit diferite obiecte de cult, ca să poată împlini cel puţin o parte din lipsurile pricinuite de furia turcească.” Între acestea se găseau „Evanghelii în email, engolpioane, cârje arhiereşti”

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.23
YesMy