Marii lingviști din România, nonagenari. Acad. Florica Dimitrescu-Niculescu dezvăluie ”secretul” longevității

Autor: D.C.

De numele doamnei profesoare Florica Dimitrescu-Niculescu se leagă numeroase studii de specialitate din domeniul lingvisticii și istoriei limbii române, însă poate cea mai cunoscută lucrare a sa pentru publicul larg este Dicționarul de cuvinte recente, care a ajuns până în prezent la cea de-a patra ediție. Ionuț Vulpescu a întrebat și despre cartea ”Omagiu lingviștilor români nonagenari”, pe care doamna profesor a publicat-o recent la Editura Academiei. Ați îngrijit o carte-omagiu pentru o pleiadă de mari lingviști pe care România îi are. Cum se explică longevitatea  lingviștilor noștri, a întrebat Ionuț Vulpescu, în podcasul Avangarda?

Florica Dimitrescu-Niculescu: Am făcut o socoteală într-o cărțulie care se numește Lingviști și filologi români, apărută prin ʼ74. Cei mai mulți au murit după 80 de ani. Deci au ajuns la o vârstă înaintată. Iordan a ajuns la 98 de ani, iar un profesor de la Iași, Istrate, care a fost la teza mea de doctorat, a avut chiar 100 de ani când s-a întâmplat să dispară. N-aș ști să vă spun de ce și cum, din punct de vedere medical. Dar eu cred că din cauză că lingvistica îți dă o anumită liniște în cercetare. Ești atât de absorbit de ceea ce dorești să înțelegi și, după aceea, dacă ești profesor, să predai, să faci pe altul să înțeleagă ceea ce tu ai înțeles mai înainte! Poate că s-au nimerit să aibă neveste înțelegătoare – cei mai mulți erau bărbați, desigur. Astăzi, lucrurile s-au schimbat, în sensul de masculin-feminin. Lingvistica este aproape o meserie feminină, și nu numai la noi, ci și în țările celelalte. La noi la catedră, suntem vreo patruzeci, dintre care băieți sunt doar vreo patru sau cinci – foarte buni, e adevărat, dar și fetele sunt foarte bune. Cele care nu sunt destul de bune vor reuși singure să se dea la o parte. Aceasta e o specialitate căreia dacă nu i te dedici, nu poți rezista.

Termenul de ”lingvistică” nu ne ersa cunoscut în liceu

I.V:  Folosiți în Prefața acestui volum o sintagmă a lui Vasile Pârvan, „datoria vieții noastre”. Care a fost datoria vieții acestei generații de intelectuali români?

F.D.N: O grea întrebare și e greu și răspunsul. Să nu uit să vă spun că termenul „lingvistică”  nu ne era cunoscut când eram în liceu. Nu era în circulație, nici la facultate. Catedra se numea „Limba română și dialectele ei”, nu „Lingvistică”. Asta e o cercetare mult mai largă, cu ramificații foarte bogate și foarte generoase, în sensul că încă nu sunt cercetate și avem pâine de făcut și de mâncat încă multă vreme din meseria asta. Deci ar fi această dedicație pentru meserie. Nu aș numi-o „meserie”.

I.V: Vocație.

F.D.N: Acesta e un cuvânt excepțional, așa este. Vocația e minunată în orice meserie. Trebuie să crezi în ea. Eu am învățat asta de la tatăl meu. El era inginer. Era inginer-șef într-o fabrică în care a lucrat peste patruzeci de ani. Când a fost nenorocirea din ʼ48, naționalizarea, lucra la fabrica unor greci. Și a fost dat imediat afară, pentru că era sluga grecilor, dar erau niște greci foarte românizați. Veniseră demult în țară, cu familiile, cu tot. Nu pot să uit că sora proprietarului fabricii era căsătorită cu rectorul de la Arhitectură, arhitectul Nenciulescu, care e cel care a refăcut în anii ʼ30 Palatul Regal. Ce vrei mai mult decât această minunată relație? Ce conta că erai grec, că erai român? Niciunul, poate, nu suntem români din prima zi până în ultima zi.