EXCLUSIV Tânăr de 27 de ani, fiul unui medic din București, s-a incendiat în clinica în care era internat. „Amestec de șoc, neputință, furie”. Ce spun comisarul-șef (r) Untaru și psihologul Leca

Autor: Iulia Horovei

Un caz tragic a avut loc vineri în București, unde un tânăr de 27 de ani, fiul unui medic stomatolog, a fost găsit mort chiar în incinta clinicii medicale a tatălui său. Din primele informații ale anchetei în curs, tânărul ar fi recurs la un gest extrem, stropindu-se cu o substanță inflamabilă înainte de a-și da foc. Chiar tatăl său ar fi fost cel care l-a găsit fără suflare și a alarmat autoritățile.

Cauzele din spatele recurgerii la un gest extrem

DCNews a contactat doi specialiști pentru a analiza circumstanțele cazului și pentru a înțelege ce factori ar fi putut contribui la gestul extrem al tânărului.

”Dacă s-a stropit cu o substanță inflamabilă și și-a dat foc arată un semn de disperare și un psihic extrem de labil, dar trebuie văzut acel istoric al vieții sale. E vorba probabil despre o depresie dusă la paroxism, ceva care să-l facă să se automutileze ca gest de autopedeapsă. Trebuie văzut ce evenimente din viața lui l-au determinat să recurgă la acest gest. Este tânăr, e lipsit de experiență, e genul de inadaptabilitate la ceea ce înseamnă greutăți, dificultăți, stări de compromis. Ceva a declanșat asta. Nu cred că a fost o situație determinată de o stare materială, ci ba din contră”, a explicat Mihai Untaru, comisar-șef în rezervă.

Radu Leca, despre depresie, prevenție și când să ceri ajutor

Și psihologul Radu Leca a analizat gestul extrem al tânărului, expunând posibilele cauze psihologice și contextul care ar fi putut conduce la un astfel de gest.

„Tragediile în care un om își pierde viața printr-un gest suicidar zguduie o comunitate întreagă și lasă în urmă un gol greu de descris. Reacția firească e un amestec de șoc, neputință, furie și o tristețe care nu găsește repede cuvinte. În astfel de momente e esențial să rămânem atenți la două adevăruri care stau împreună: pe de o parte, sinuciderea nu este un 'capriciu', nici o 'slăbiciune morală', ci un semn că suferința psihică a depășit resursele persoanei; pe de altă parte, sinuciderea nu este o soluție, fiind un act ireversibil care oprește orice șansă de tratament, de sprijin, de reconstrucție și de întoarcere către o viață suportabilă. Recunoașterea depresiei majore, inclusiv ca boală cu manifestări severe, nu înseamnă romantizarea gestului sau transformarea tragediei într-un scenariu; înseamnă asumarea responsabilității colective de a înțelege semnele, de a reduce rușinea și de a face loc intervenției timpurii. 

Depresia majoră nu e 'tristețe mai lungă', ci o tulburare care poate modifica somnul, pofta de mâncare, energia, concentrarea, ritmul gândurilor și chiar percepția asupra propriei valori; e ca și cum mintea ar rula un program care filtrează realitatea exclusiv prin pierdere, vină și lipsă de sens, iar în formele ei grave poate împinge omul către ideea că dispariția ar fi un fel de 'liniște'. Din exterior, asta pare de neînțeles, fiindcă cei din jur văd alternative: tratament, discuții, o pauză, o schimbare, un om de sprijin; însă în interiorul depresiei severe, creierul poate funcționa ca un tunel care îngustează opțiunile până la una singură, iar acest fenomen nu trebuie tratat cu replici aspre de tipul 'gândește pozitiv', ci cu intervenție reală: evaluare psihiatrică, psihoterapie, sprijin familial, reducerea accesului la mijloace letale, monitorizare și, în situații de criză, îngrijire de urgență”, a punctat psihologul Radu Leca, în exclusivitate pentru DCNews.

Semnele depresiei și importanța intervenției timpurii: Prevenția, un factor esențial

„Prevenția înseamnă, înainte de toate, să afirmăm public că depresia majoră se tratează și că solicitarea de ajutor reprezintă un act de curaj, nu de rușine; dacă o persoană ajunge să creadă că nu mai are ieșire, nu e nevoie de discursuri sofisticate, ci de un pas simplu și ferm: să nu rămână singură, să existe o prezență umană, o voce calmă, o întrebare clară: 'Te simți în siguranță acum?' și o acțiune la fel de clară: apel la 112 sau prezentare la UPU atunci când riscul e imediat. În mod paradoxal, societatea vorbește mult despre 'putere', însă ignoră semnele vulnerabilității până când devine prea târziu; prevenția cere să reînvățăm alfabetul suferinței: retragerea bruscă, iritabilitatea neobișnuită, insomniile persistente, abuzul de alcool sau substanțe, renunțarea la activități care înainte aduceau plăcere, declarațiile de tipul 'sunt o povară', 'nu mai are rost', 'ar fi mai bine fără mine', punerea în ordine a lucrurilor ca și cum urmează o despărțire, oferirea obiectelor personale, sau o liniște neașteptată după o perioadă de agitație  toate acestea cer atenție și o discuție directă, fără ocol, fiindcă întrebarea despre gânduri suicidare nu 'plantează ideea', ci deschide o ușă spre ajutor.

Argumentul împotriva gestului suicidar nu trebuie să fie moralizator, ci realist: criza este trecătoare, chiar dacă durerea pare eternă; tratamentul are efect, chiar dacă la început pare inutil; oamenii pot reconstrui sens, chiar dacă în prezent sensul pare o glumă crudă. Depresia majoră distorsionează viitorul: te face să crezi că ziua de mâine va fi identică cu cea de azi; însă medicina și psihologia arată contrariul, fiindcă există opțiuni terapeutice validate, de la psihoterapii eficiente până la medicație, intervenții pentru somn, managementul anxietății, tratamente pentru comorbidități, iar în forme rezistente există protocoale specializate.

Chiar și atunci când familia e prezentă, suferința poate rămâne invizibilă, deoarece unii oameni își maschează simptomele, funcționează 'pe pilot automat', râd, merg la serviciu, apoi se prăbușesc în singurătate; de aceea, prevenția cere mai mult decât iubire generală, cere conversații concrete, în care întrebările nu sunt 'Ești bine?', ci 'Cum te simți cu adevărat?', 'Ce te apasă în ultima perioadă?', 'Ai avut gânduri să îți faci rău?', 'Vrei să căutăm împreună un specialist?'. În același timp, prevenția cere și disciplină socială în felul în care discutăm public astfel de cazuri: fără senzațional, fără detalii grafice, fără transformarea tragediei într-un scenariu care atrage clickuri, fiindcă expunerea neglijentă poate crește riscul de imitație în rândul celor vulnerabili; accentul ar trebui mutat pe resurse de sprijin, pe educație psihologică și pe ideea că suferința, oricât de intensă, merită tratată, nu ascunsă. 

Un alt argument important ține de impactul asupra celor rămași: sinuciderea lasă în urmă un doliu complicat, cu vină și întrebări care rotesc la nesfârșit aceeași propoziție  'Ce n-am văzut?', 'Ce n-am făcut?', 'De ce n-a spus?', iar pentru părinți, șocul are o dimensiune aproape imposibil de dus, fiindcă instinctul de a-ți proteja copilul se ciocnește de un final definitiv; a recunoaște asta nu înseamnă a pune presiune pe omul în suferință, ci a reaminti că legăturile umane sunt reale și că gestul extrem nu se consumă într-un singur corp, ci rănește în cercuri concentrice.

Prevenția funcționează cel mai bine când comunitatea se organizează în jurul ideii simple că sănătatea mintală e sănătate: la locul de muncă prin acces la consiliere, în școli prin educație emoțională, în familie prin normalizarea mersului la psiholog, în sistemul medical prin rute clare de trimitere și intervenție, în media prin reguli etice, iar în conversațiile de zi cu zi prin renunțarea la etichete și glume despre depresie. În fața unui caz atât de dur, mesajul responsabil este acesta: depresia majoră există, doare, și poate împinge către gânduri periculoase, însă nu definește întreaga persoană și nu trebuie lăsată să decidă singură; există tratament, există oameni pregătiți să intervină, există sprijin, iar dacă gândurile suicidare apar, urgența devine medicală, nu o rușine de ascuns”, a mai spus el.

Nu e o rușine - cere ajutor când ai nevoie!

Radu Leca a ținut să sublinieze importanța apelării la un ajutor specializat, dar și a sprijinului care vine din partea apropiaților. Dacă simți că nu mai poți face față singur, cere ajutor!

„Dacă cineva citește aceste rânduri și se regăsește în întunericul descris, un pas mic e suficient ca început: spune cu voce tare unui om sigur 'nu mai rezist singur' și cere să rămână cu tine, apoi contactează un specialist; iar dacă pericolul e imediat, 112 sau UPU sunt drumuri de siguranță, nu de condamnare. Viața, chiar și atunci când pare redusă la durere, rămâne un spațiu în care se pot deschide uși neașteptate: o intervenție la timp, un diagnostic corect, o schemă terapeutică potrivită, o relație de sprijin, un motiv mărunt de a amâna încă o zi  și din amânări se face uneori vindecarea. În final, cel mai puternic argument împotriva actului suicidar este că el fură singurul lucru care face posibilă schimbarea: timpul; iar depresia majoră, oricât de convingătoare ar suna în minte, rămâne o boală tratabilă, nu o sentință, iar societatea are datoria să răspundă cu grijă, cu competență și cu solidaritate, nu cu tăcere sau senzațional”, a conchis psihologul Radu Leca.