Preot ateu, despre Catedrala Mântuirii Neamului: Lovi-i-ar junghiul pe responsabili

”Monument al unei ambiții personale și al unei naivități colective. O grandioasă eroare. Să crapi de ciudă că bugetul de la Cercetare pe 2018 a fost redirecționat spre Catedrală, vreo 115 milioane la începutul anului. Tocmai de la Cercetare... Lovi-i-ar junghiul pe responsabili, dar în provincie, ca să alerge patriotic spre spitalele din Râmnic ori Tecuci, nu să-și trădeze neamul în clinici de peste hotare – Așa ar gândi ofticoșii. Nu și noi, fixați în optimismul degradării. Noi ne bucurăm de toate, „trăiască catedrala!" și iac-o ecuație pentru cugete mature:

- Însoară-te cu mine!

- Da' ce, s' prost?

Atunci m-a bătut prima femeie. Îmi trânti o răpăială de palme arbitrare, dintre care una singură îmi țiui urechea stângă, o lăbuța-piciorului în abdomen, flexibilă făptură, dacă nu la fire, cel puțin la deschizătura picioarelor, apoi se aruncă asupra mea ca o maimuță zburătoare spre trunchiul cioturos, mă propulsă-n perete, cât pe ce să cad cum eram cu pantalonii în vine, mă mușcă de grumaz, însă durerea îmi ținu partea cu o fierbințeală înnebunitoare ca un sărut pe carne crudă, apoi își înfipse gheruțele în capul meu, vrând parcă să mă prindă de păr, ba bine că-s chel, gemu și începu să mă sărute pe toată fața, pe nas și gură și ochi și frunte, fiecare atingere a buzelor ei îmi dinamita judecata, mă mușcă de ureche, aaaah, colțișorii ascuțiți și dulci, gemu din nou, mai apăsat, mă privi în ochi zvâcnind toată, o minune cu șuvițe lungi lipite de fruntea udă, ridică asupră-mi un pumnușor încordat, eu mă ferii prostește în lateral, de parc-aș fi vrut să scap dintre ea și perete, picioarele îmi rămaseră pe loc, încătușate la glezne de nădragii căzuți, ea veni peste mine și ne prăbușirăm împreună, eu pe spate, iar vioara mea deasupra, pierzându-mi arcușul în corzile moi, din trunchi cioturos se naște cântecul viorii, aaaaa, oooooo, iiiiiiii, din corzi fără glas vibrându-și fiorii, din tainele firii, din muza iubirii, din note atinse pe șira spinării, aaaaaa, ooooo, iiiiiii, cutia de rezonanță pulsând înapoi:

- Aaaaaaa, ooooooo, iiiiiiiii, însoară-te cu mine!

[citeste si]

Da' ce, s' prost să mai zic ceva?!?! Tac și o dezmierd, cu astea două n-are cum să dau greș. În toată învălmășeala, baba de la etajul inferior se dă de gol că nu-i așa surdă cum pretindea în fiecare zi cu televizorul la maxim și-ncepe să bată cu polonicu-n calorifer, fonta e viguroasă dar geme, uf, uf, uf, vioara mea zâmbește și cântă mai tare, ah, ah, ah, cotoroanța pseudosurdă plesnește țevile în ritmul cântării, uf, ah, uf, ah, când una, când alta, e care pe care, uf, ah, uf, ah, ea și baba, vioara și toboșarul, arcușul și corzile, psalmul creației, ecourile garsonierei, pisica din baie, parchetul comunist, apoi brusc Trinitas TV la maxim și vocea patriarhului Daniel cerând lasciv donații pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Când spuse că s-au montat ultimele vitralii și că se pregătește marea sfințire, un fior puternic îmi fulgeră trupul, anunțându-mi iminența extazului. Iubita mea melodioasă avea la rându-i o mină confuză, ieșită din sine. Am cântat împreună, ne-am încleștat și scuturat, rostogolit și mușcat, preafericirea s-a petrecut în timp ce Preafericitul ne recita contul în euro, am explodat și eu și ea și Daniel și polonicul final și clopotul sfânt al unei mari făptuiri, amin! amin! amin! amin!

- Auzi? îmi șopti ghemuindu-se la pieptul meu.

- Ce?

- Bat clopotele pentru nunta noastră!

Râse.

- Doar la înmormântări se bat clopotele.

Nu mai râse. Baba stinse și ea televizorul. Două zile și două nopți ne-am iubit continuu, am mâncat bomboane de ciocolată și am băut vin cu pelin. Amin.

Sau poate-a fost fix invers: În mai puțin de două minute eram îmbrăcat la loc și dat afară din garsonieră, în calitate de „golan ordinar", „profitor de tinereți" și „la fel ca toți ceilalți", deși această ultimă sentință mi s-a părut puțin cam aspră. Oare toți ceilalți la fel și-or fi legat șireturile-n lift?

Iar dacă nici așa n-a fost, o axiomă tot rămâne, indiferent cum ne-am rezolva noi ecuațiile încâlcite și scurte, anume că VIAȚA E DOAR O POVESTE”, a scris Ion Aion pe Facebook.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News