La doar 9 ani, Antonia Voroneanu a oferit unul dintre cele mai impresionante momente de contorsionism văzute pe o scenă din România, transformând propria suferință într-un număr care a lăsat jurații fără cuvinte.

Momentul Antoniei a început neașteptat: micuța s-a prezentat pe scenă... într-o valiză. Publicul a privit surprins, fără să bănuiască ce va urma.

Câteva secunde mai târziu, fetița a început un număr de contorsionism extrem de complex, cu mișcări dificile, executate cu o precizie și o forță rar întâlnite chiar și la sportivi cu experiență.

Gradul de dificultate al elementelor, flexibilitatea dusă la limită și controlul impecabil al corpului au ridicat sala în picioare. Jurații au urmărit cu respirația tăiată fiecare mișcare, iar la final au recunoscut că au avut „pielea de găină”.

„Sunt propriul meu profesor”

Deși ia lecții de balet, Antonia este autodidactă în ceea ce privește contorsionismul. A început să se antreneze în urmă cu doi ani, iar progresul ei a fost spectaculos.

„La început simțeam că mă doare, dar asta însemna că o să fiu din ce în ce mai bună. Deja după un an puteam face tot ce fac și astăzi, dar acum am și grație. Mă antrenez în jur de 6 ore pe zi și uneori chiar mai mult. Acest sport îmi alină durerea după pierderea unui membru al familiei”, a mărturisit fetița.

Mihai Bobonete: „A fost spectaculos, pentru că unele chestii sunt foaret greu de făcut. Cred că persoana pe care ai pierdut-o este foarte fericită să te vadă de unde este, pentru că ești foarte, foarte bună”

La doar 9 ani, disciplina ei este impresionantă: ore întregi de antrenament zilnic, repetiții până la epuizare și o ambiție care depășește vârsta pe care o are.

Carmen Tănase: „Parcă ești din gumă făcută. Ești autodidact!”

Andi Moisescu: „La un moment dat, nici nu am putut să mă uit”

Durerea care a schimbat totul

În spatele momentului artistic se află însă o poveste de viață cutremurătoare. Antonia s-a apucat de contorsionism după ce tatăl ei a murit de cancer.

„Când am aflat că tatăl meu are cancer aveam cam 7 ani. La început am crezut că se va face bine, dar mi-am dat seama pe parcurs că nu va fi așa. Stătea mereu în pat, iar eu trebuia să fac liniște…”, a povestit ea.

Cea mai prețioasă amintire rămâne o vacanță din copilărie: „Cea mai frumoasă amintire a mea cu el e de când eram mai mică, aveam cam 5 ani și eram cu el în Grecia și mă ținea pe umeri. Îmi plăcea mult. Îmi e foarte dor de el și sper să fiu cea mai bună să îl fac mândru”.

Un copil, o promisiune

Pentru Antonia, contorsionismul nu este doar un sport sau un număr de scenă. Este alinare, este disciplină și este promisiunea făcută unui tată care nu mai este, dar care rămâne motivația ei principală.

La 9 ani, Antonia nu impresionează doar prin flexibilitate și tehnică, ci prin forța emoțională cu care își spune povestea. Iar momentul ei a demonstrat că uneori, din cea mai mare durere, se poate naște o artă care atinge o țară întreagă.