Limba română, între identitate și uitare: Ce aleg românii din diaspora?

Autor: Val Vâlcu

Un studiu global Pew (2017) a arătat că, dintre toți factorii identitari analizați, limba ocupă locul principal: în 14 țări sondate, majorități covârșitoare au declarat că a vorbi limba nativă este „foarte important” pentru a fi perceput ca membru autentic al națiunii.

Limba română este esențială pentru păstrarea identității naționale

Pentru românii din diaspora, limba română este mai mult decât un mijloc de comunicare, este un simbol al apartenenței la identitatea și cultura patriei mamă. Acest lucru este resimțit ca atare de către majoritatea respondenților la un studiu realizat pe site-ul www.stiridiaspora.ro: 72.6% cred că limba română este esențială pentru păstrarea identității naționale, iar alți 87.1% merg mai departe și spun că identitatea națională nu poate fi păstrată fără limba română. Cu alte cuvinte, este recunoscută legătura directă între identitate și limbă pentru o populație reunită de valori comune. Studiul a fost realizat în contextul derulării proiectului ˝Limba noastră, povestea noastră˝, finanțat de către DRP.

Pierderea limbii române duce în timp la slăbirea legăturilor cu România pentru cei din diaspora. Aceasta este părerea a 61.6% dintre cei intervievați pe site-ul știridiaspora.ro. 

Două treimi dintre români cred că tinerii din diaspora vor continua să vorbească limba română

Conform cercetărilor, pierderile lingvistice conduc adesea la pierderea identității etnice în două sau trei generații (Fishman, ˝Language and Ethnicity in Minority Sociolinguistic Perspective˝, 1989). De aceea, păstrarea legăturii cu limba română de către copiii românilor din diaspora este foarte importantă pentru menținerea identității românești. Două treimi dintre respondenți sunt optimiști asupra perpetuării limbii române printre generațiile tinere: cred că tinerii vor continua să vorbească limba română și dacă trăiesc în străinătate. Acesta poate fi motivul pentru care românii nu văd oportună intervenția statului în acest sens (55.1% spun că statul nu ar trebui să facă mai mult pentru ca românii din diaspora să își păstreze limba), nici în direcția colaborării cu familiile din diaspora pentru a încuraja folosirea limbii române acasă (60.9% dintre respondenți sunt de părere că statul român nu ar trebui să facă acest lucru). 

Deși 62% dintre cei intervievați cred că este important pentru copiii români să cunoască limba națională, puțin peste jumătate (55.9%) spun că limba română ar trebui predată organizat în diaspora. 

Expunerea la conținut în română nu ajută forte mult la perpetuarea limbii

Dacă intervenția statului și educația formală nu sunt privite neapărat ca soluții pentru perpetuarea limbii române printre cei plecați în străinătate, mai ales în rândul noilor generații, nici expunerea la conținut în limba română (desene animate, cărți sau emisiuni) nu este considerată a avea mai mare succes (56.1% dintre respondenți spun că acest lucru nu ar contribui la menținerea limbii române). 

Românii sunt destul de nehotărâți dacă ar susține sau nu inițiative educaționale pentru promovarea limbii naționale în diaspora (50.7% spun că da, 49.3% spun că nu).

Alegerea de sa vorbi în limba română este o formă de fidelitate culturală

Imaginea conturată de sondajul realizat pe platforma stiridiaspora.ro este una nuanțată: limba română este valorizată profund la nivel simbolic, dar implicarea activă în conservarea ei rămâne o zonă de incertitudine și rezerve. Românii din diaspora recunosc rolul central al limbii în păstrarea identității, însă privesc cu prudență soluțiile instituționale sau intervenția statului, iar inițiativele educaționale nu generează consens.

Această distanță între convingere și acțiune reflectă poate o realitate a timpului în care trăim: identitatea se redefinește într-un spațiu transnațional, în care limba nu mai este doar un patrimoniu moștenit, ci o alegere personală, o practică ce trebuie asumată conștient. Iar alegerea de a vorbi, de a transmite și de a trăi în limba română – mai ales în afara granițelor – devine o formă de fidelitate culturală, dar și de responsabilitate.

A păstra limba nu înseamnă a impune, ci a inspira. Este, poate, momentul ca dincolo de politicile statale sau mecanismele formale, comunitățile să-și regăsească propriile mijloace prin care limba să nu rămână doar un simbol, ci o prezență vie în viața de zi cu zi.