Două decenii de la moartea poetului Ştefan Augustin Doinaş. Poveste ca în filme - soţia lui s-a sinucis la doar câteva ore distanţă: O prea mare iubire ucide

„Scriitorul Ştefan Augustin Doinaş a încetat din viaţa în urma unui infarct, în noaptea de vineri spre sâmbătă, la spitalul Fundeni, iar soţia lui s-a sinucis dupa o zi, lăsând un bilet în care a scris: o prea mare iubire ucide“.

Aceasta era ştirea care ţinea prima pagină a ziarelor la finalul lunii mai 2002. O poveste de dragoste de peste 40 de ani s-a terminat tragic. 

În 1957, Irinel Liciu l-a salvat pe Ştefan Augustin Doinaş din închisorile comuniste, acolo unde fusese condamnat la ani de puşcărie politică pentru că nu a denunţat un coleg de la revista "Teatru" care vorbea despre extinderea revoluţiei maghiare şi în România. 

Balerină admirată de toţi liderii comunişti, Irinel Liciu nu a renunţat până nu şi-a scos dragostea vieţii din arest. Ulterior, în 1958 s-au căsătorit şi au rămas împreună până în ultima zi a vieţii. 

„Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel“, povestea Doinaş într-un interviu.

Balerina a părăsit Opera din Bucureşti la sfârşitul anilor 60, când partenerul său de scenă a plecat din ţară. Pentru ultima dată, balerină a urcat pe scenă la data 12 februarie 1970. Şi-a încheiat cariera cu acelaşi rol cu care debutase. N-a mai revenit niciodată în sala de spectacole în care a strălucit, nici măcar ca spectator, scrie Adevărul.

Bilet de adio sfâşietor al fostei balerine 

Pe 25 mai 2002, poetul a murit, la vârsta de 80 de ani, pe masa de operaţie, în urma unui infarct. Irinel Liciu, sfâşiată de durere, a mers acasă, a înghiţit un pumn de somnifere şi şi-a pus capăt vieţii. 

"Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide", a scris aceasta pe biletul de adio. Menajera a găsit mesajul şi a descoperit trupul neînsufleţit a doua zi.

În ciuda faptului că s-a sinucis, Patriarhia Română a dat o dispensă prin care Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş au putut fi înmormântaţi creştineşte împreună. 

Eclipsele de Dumnezeu: de ce poetul e un intermediar între zei și oameni?

Ionuţ Vulpescu, fost ministru al Culturii, a realizat în 2000 un interviu cu Ştefan Augustin Doinaş. Iată mai jos interviul complet + AUDIO. 

Ionuț Vulpescu: – Îmi amintesc că prin ’91 – ’92, când eram prin clasa a X-a sau a XI-a, ați ținut o conferință La Liceul „George Coșbuc”, în care ați vorbit elevilor pornind de la celebra întrebare a lui Hölderlin, comentată de Heidegger în Originea operei de artă: „La ce bun poeții în timpuri de restriște?” Aș vrea să începem cu întrebarea asta, care nu e a mea, e a lui Hölderlin.

Ștefan Augustin Doinaș: – Nu îmi amintesc exact care era răspunsul care a fost dat la întrebarea aceasta. Să încercăm să o lămurim pentru noi înșine, dincolo de contextul cultural în care ea a primit vreodată răspuns. Cred că răspunsul, în spiritul lui Hölderlin, era bazat pe faptul că poetul este un intermediar între zei și oameni. În felul acesta, prezența lui trebuie să fie o permanență și, îndeosebi în contextul unor vremuri de restriște, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subțiază prezența divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găsește o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul și când multă lume, intelectuali și evrei, și de altă origine, și-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezență a lui Dumnezeu, susținută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absența totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezența poetului ca intermediar între zei și oameni.

Și cu cât vremurile sunt mai încărcate de restriște, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât și sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea așa cum a avut-o cândva întreaga demnitate și întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriștea nu este așa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuși printr-o perioadă de criză spirituală. Capitalismul pentru care ne zbatem cu toții să-l realizăm constituie, fără îndoială, un mare risc pentru viața spirituală, din cauza faptului că propune două lucruri care pot să ridice o primejdie mortală pentru omenire: o dată, individualismul, în al doilea rând, accentul teribil pus pe valorile materiale ale existenței, pe valorile care asigură existența ca existență, și nu în raport cu transcendentul. Capitalismul acesta pe care îl dorim, fără îndoială, realizat și la noi, în măsura în care implică acest risc, poate să ofere și spațiul de libertate necesară pentru a lupta împotriva acestui risc, spre deosebire de un regim totalitar, în care inclusiv viața spiritului sau mai ales viața spiritului este îngrădită, și unde, dincolo de adevărurile care se predică de la tribunele laice, de la tribuna politică, nu este permis nici un fel de adevăr revelat. Or, demnitatea spiritului constă tocmai în această supunere, în această asumare a unui raport cu transcendentul, care înseamnă întâi de toate supunere, și care se bazează pe afirmația că marele adevăr, acela care ne ajută într-adevăr să rezistăm, să trăim și cel care dă dimensiunea interioară a vieții noastre, nu poate să fie decât adevărul revelat. 

„Credința trece, fără îndoială, printr-o perioadă de criză în aceste vremuri”

Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândește omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiți de către limbaj și nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri față de ceva care, ca glas al autenticității, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbește, putem postula, fără riscul de a greși prea mult, că glasul autenticității care se pronunță în limbaj ca glas al Ființei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înțelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulți o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcție de slujire a divinității, adică se pune în serviciul sacrului. Și nu cred că există ceva mai important în viață, chiar în viața de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporește sentimentul ființei – aceasta este una dintre definițiile poeziei, faptul de a spori sentimentul ființei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Și în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puțin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, știu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari și dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru și ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că dușmanii spiritului, dușmanii credinței, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziați în fel și chip, sub formă de demoni, sub formă de acțiuni malefice, așa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puțină răspundere a omului și a poetului față de sine însuși, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înșine și în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, și în ceea ce ne solicită cu o forță aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizației se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negații a prezenței divinului, și de aceea, opera prin care poetul se stăpânește pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forțele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înșine, ca și lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată ușor de câștigat. 

Un debut amânat de închisoarea comunistă

I.V. – O întrebare legată de biografia dumneavoastră. Ați debutat în reviste prin anii ’40, în „Viața românească”, „Kalende”, „Vremea” și altele, dar în volum destul de târziu, în ’64, cu Cartea mareelor. De ce acest debut târziu?

Ș.A.D. – Eu am debutat în 1939 la „Jurnalul literar” al lui Călinescu și la „Viața Românească”, în același an. Pe urmă, activitatea mea literară se leagă de prezența Cercului Literar din Sibiu, din perioada studenției mele, între anii 1941 și 1948, la Sibiu și Cluj. După, odată cu instalarea la putere a regimului comunist, eu și prietenii mei, grupați în această formulă a Cercului Literar, ne-am dat seama că nu se mai poate face cultură, că nu putem continua ceea ce începusem la Sibiu, când am scos și o revistă, „Revista Cercului Literar”. Ne-am exilat noi înșine, adică ne-am risipit hotărâți să nu colaborăm cu regimul anticultural al comuniștilor. Timp de șapte ani, niciunul dintre noi nu a publicat, nu a fost prezent în publicațiile culturale din țară, cu excepția lui Radu Stanca, cel care, fiind regizor și actor la Sibiu, a fost tot timpul încadrat în acea instituție. A și luat premii pentru interpretarea sa și pentru spectacolele pe care le-a făcut. După șapte ani, în 1955, ne-am regrupat cu toții la București, sperând în deschiderea aceea a orizontului politic, pe care o anunțase prezența lui Hrușciov. Numai că a fost o iluzie. Revoluția din Ungaria împotriva stăpânirii comuniste, bolșevice, a făcut ca și la noi să se înăsprească condițiile. Și în anii care au urmat, regrupați la București unde izbutisem să pătrundem în câteva reviste literare, publicând pe ici, pe colo, traduceri, articolașe, câteva versuri, anii aceia s-au dovedit totuși vitregi. Și aproape toți membrii Cercului Literar am ajuns să facem închisoare. Am fost condamnați politic. 

„Eu am făcut numai un an închisoare, alții au făcut cinci ani, alții au făcut șapte ani închisoare. Din cauza aceasta, am fost absent din viața culturală a țării. Când am ieșit din închisoare, în 1958, am avut cinci ani de interdicție de a publica și traduceri, și articole, și poezie. Abia în 1963, mi s-a dat voie să revin în literatură.”

De aceea, abia în 1964 am izbutit să public Cartea mareelor, un volum compozit în care erau și poezii vechi la care țineam, și poezii care erau scrise la comandă, și care constituie compromisul meu cu regimul. Dar noi am fost niște oameni care ne-am dat seama că destinul nostru ține de realizarea în literatură și de aceea am acceptat un minimum de compromis, pentru a nu pierde complet contactul cu viața literară. Am știut că alt rost al existenței noastre nu există, decât acela de a fi scriitor. Atunci am acceptat condițiile vitrege. Treptat, aceste condiții s-au mai îmbunătățit odată cu epoca lui Ceaușescu, care a diferit fundamental de epoca lui Gheorghiu-Dej. Lucrurile s-au mai ameliorat. Am putut să ne publicăm carte după carte. Treptat, ne-am recâștigat locul în literatură. Nu am fost ceea ce s-a numit, de către unii, în mod greșit, „generația pierdută”, ci generația recuperată. Pentru că începând cu 1964, fiecare dintre noi a reușit să publice ceea ce scrisese înainte. Chiar vestita cenzură a lui Ceaușescu nu a reușit să împiedice lucrul acesta. Și eu susțin că în perioada aceea, nu a existat niciun scriitor autentic care să nu reușească totuși să se afirme. Așa se explică debutul meu atât de tardiv. După aceea, odată implantat, acceptat, consacrarea a venit nu numai pentru mine, ci și pentru prietenii și colegii mei. Regimul acesta bolșevic avea nevoie să demonstreze străinătății că la noi se face și cultură. Avea nevoie de scriitori adevărați. Și, treptat, falșii scriitori, cei care năvăliseră în timpul realismului socialist ca produse ale Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”, de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, au trecut în planul al doilea. Adevărații scriitori, fie că se manifestaseră înainte, fie că nu se manifestaseră, au izbutit să se impună. 

Solidaritatea de destin. Cercul Literar de la Sibiu – locul nașterii spirituale a scriitorului Ștefan-Augustin Doinaș

I.V. – Ați vorbit foarte frumos despre prietenii dumneavoastră de la Sibiu, despre I.D. Sârbu, Negoițescu, Ovidiu Cotruș. În general, scriitorul e un om orgolios, un poet, un mare romancier. Cum e posibilă prietenia literară? Mulți spun că nu se poate, că fiecare e o individualitate puternică și nu îl mai suportă pe celălalt. 

Ș.A.D. – Eu cred că solidaritatea noastră, prietenia noastră, fidelitatea reciprocă se explică prin vitregia vremurilor pe care le-am trăit. Firește că am fost un grup în care ne-am stimulat reciproc în perioada studențească. Dacă nu am fi trecut cu toții prin aceleași încercări foarte grele, poate că această coeziune a noastră s-ar fi pierdut. Dar destinul aproape comun ne-a sudat. E vorba și de o anumită educație morală. Cercul Literar a fost, întâi de toate, și o școală de literatură, îndeosebi manifestată prin poeți și mai puțin prin romancieri. Dar a fost o școală de critică. Spiritul critic înseamnă luciditate, înseamnă conștiință relativă a valorii proprii, înseamnă orgoliu, dar nu înseamnă deloc vanitate – dacă pot să fac deosebirea aceasta. În plus, noi am avut un mare dascăl, privind orgoliul extraordinar, dar cu zero vanitate, care a fost Lucian Blaga. Un om foarte sensibil, conștient de valoarea lui, sensibil la tot ce se spunea despre el, dar un om care nu a știut ce este invidia și dușmănia literară. Deși, în unele pamflete ale lui, foarte puțin reușite, arătau că totuși a fost și un om care, din când în când, putea să se supere. În ceea ce ne privește pe noi, prietenia care ne-a legat s-a bazat întotdeauna pe o anumită apreciere reciprocă, bazată pe o analiză critică făcută de fiecare, fiecăruia dintre noi. Aș vrea să subliniez că Cercul Literar s-a decantat dintr-o grupare studențească mai mare, care s-a numit Cercul Literar „Octavian Goga” din Sibiu, unde eram cu zecile. S-au desprins cei care au putut să se încadreze unui anumit spirit critic, unei anumite moralități, unei anumite concepții despre prietenie și despre valorile literare. Am rămas solidari până la sfârșit. Și în momentul în care a slăbit coeziunea noastră, ca grup, ne-a ținut legați solidaritatea aceasta de destin, faptul că am trecut cu toții prin închisoare, că a fost nevoie să ne sprijinim reciproc după aceea, când fiecare dintre noi a ieșit la suprafață. Spiritul acesta de grup nu s-a pierdut. Dar el s-a bazat, întâi de toate, pe aprecierea pe care unul o avea față de celălalt. Și, în plus, cred că nu exagerez dacă spun că noi am făcut o figură puțin aparte, tocmai pentru că nu aveam nimic de împărțit cu nimeni. Nu am fost un grup de avangardă, nu am fost un grup care am negat și am luptat împotriva înaintașilor noștri, ca să ne diferențiem prin spirit de frondă. Am fost un grup care a urmărit realizarea proprie, găsirea unui ideal propriu. Ne-am recunoscut înaintașii. Noi întotdeauna am crezut că suntem urmașii Școlii Ardelene și ai Junimii. Spiritul care ne-a format a fost acela al Cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. Deși eram la Sibiu, în prezența lui Lucian Blaga, noi nu ne-am pus sub egida lui. Spiritul nostru a fost acela al Junimii, al maiorescianismului. Scrisoarea noastră, actul nostru de identitate literară a fost adresat lui Eugen Lovinescu, ceea ce nu ne-a înstrăinat deloc de Blaga și nici pe el de noi. Așa se explică deci că, departe de a simți că ne putem afirma luptând unul împotriva celuilalt, noi am simțit că datoria noastră este și că drumul nostru poate continua în momentul în care suntem fiecare aproape de ceilalți. 

I.V. – Poezia e o creație extrem de personală, aproape un act liturgic, sacerdotal. De ce un poet are nevoie de un grup? Credeți că apartenența la un grup, la Cercul de la Sibiu a avut importanță în impunerea dumneavoastră ca poet? Mai sunt și alte grupuri, cum a fost Școala de la Târgoviște sau, mai nou, Optzeciștii, care au Cenaclul de Luni, Universitas etc., și pentru fiecare, în traseul poetic, a contat apartenența la un grup. 

Ș.A.D. – Nu pot să dau decât un răspuns personal, care se bazează pe ceea ce eu însumi am trăit. Întâlnirea noastră, cenaclurile noastre au creat un anumit climat, o anumită atmosferă care a fost propice creației. Noi am spus întotdeauna lucrul acesta, am fost conștienți. Cercul literar a fost un adevărat laborator literar, în care fiecare a contribuit la elucidarea anumitor probleme. Fiecare a avut nevoie de cei care se aflau alături de el. Faptul acesta ne-a stimulat. Nu ne-a pus decât într-un fel de concurență benefică pentru fiecare dintre noi. Nu a existat invidie, rivalitate. Cu timpul, legăturile acestea au devenit dincolo de legăturile strict personale de prietenie între oamenii care eram noi. A devenit un climat extrem de favorabil creației literare. Aveam nevoie de acest cerc, pentru a ne stimula unii pe ceilalți. Și prezența unor personalități, cum erau Blaga sau Liviu Rusu, a fost pentru noi un mare stimulent. Eu cred că altfel nu aș putea să explic această solidaritate a noastră. În plus, în ceea ce mă privește pe mine, care veneam de la țară – eu sunt fiu de țăran – care veneam cu o cultură aproximativă, prezența în Cercul Literar a reprezentat pentru mine o adevărată școală, o adevărată educație a gustului, o introducere în universul valorilor artistice. Nu aveam niciun fel de pregătire muzicală, plastică. Artele îmi erau destul de străine în momentul în care am apărut în primii ani ai studenției mele. Cercul Literar echivalează pentru mine cu o adevărată naștere spirituală – singura care contează pentru un scriitor. 

„Noi nu am suferit atât de mult încât să izbutim să facem o virtute din această suferință”

I.V. – Nicolae Balotă spune că cele două surse ale suferinței umane sunt pierderea unei ființe dragi și absența libertății. Prietenii dumneavoastră din Cercul Literar, mulți dintre ei au murit. Dumneavoastră ați făcut detenție un an, dar suficient, că și o zi dacă faci, e mult. Cum vedeți lucrul acesta?

Ș.A.D. – Sigur că pierderea treptată a prietenilor este un prilej de mare suferință. Primul pe care l-am pierdut a fost Radu Stanca, mort acum 40 de ani, la vârsta de 40 de ani. După aceea, au venit alții care au fost bolnavi, mai puțin bolnavi. Sănătatea multora a fost zdruncinată în închisoare. Cotruș a murit din cauza unor boli pe care le-a contractat în timpul detenției. Alții au trăit destul de mult, dar nu atât de mult încât să vadă realizată si libertatea pe care o sperau. Cred că ceea ce a contat pentru noi a fost faptul că tot timpul a trebuit să luptăm pentru această libertate a exprimării, care s-a realizat abia în ultimii 10 ani. Asta explică puțin și formația de grup pe care am avut-o. În ceea ce privește stimularea inspirației, nu cred că a fost climatul cel mai propice. Exista o anumită componentă romantică în noi. Zic „componentă romantică” pentru că cel care este teoreticianul inspirației ca stare stimulată de suferință este Diderot, și el este exponentul inspirației tipic romantice. El spune: „Numai atunci se realizează artele, când frate ucide pe frate, când bubuie tunurile, pentru că laurul lui Apollo vrea să fie stropit cu sânge, nu cu apă.” Este concepția romanticilor care au făcut din suferință izvorul creației lor artistice. Ceva din această trăsătură exista și în noi. Dacă nu la altcineva, măcar la cei dintre noi care au murit mai tineri. Dar, în general, structurile noastre au fost cam toate de tip clasic. Nu suferința ne-a făcut să dăm măsura posibilităților noastre, ci libertatea, faptul că omul poate să dispună de calitățile sale, de toate virtuțile sale, după bunul său plac. Or, epoca pe care am trăit-o noi nu a fost întotdeauna o epocă a libertății de exprimare, nici măcar a libertății de inspirație sau de gândire. Acea cantitate nu prea mare de efort pe care a trebuit să o depunem pentru câștigarea libertății interioare, acea luptă care a fost, poate, cu noi înșine, aceea a fost una din sursele care a stimulat creativitatea noastră. Mărturisesc că eu, dar eu nu am făcut decât un an de închisoare, cunosc opinia colegilor mei care au făcut ani și ani de închisoare, și niciunul nu a apărut mutilat sufletește de pe urma temniței. Suferința îndurată acolo – firește că au trăit în condiții mizere, groaznice uneori, nu i-a schimonosit pe dinăuntru pe niciunul dintre ei. Cel mai afectat a fost totuși Puiu Cotruș, Ovidiu Sabin, care a ieșit bolnav de acolo. Dar ceilalți au păstrat, fără îndoială o amintire a lucrurilor cumplite din închisoare, dar nu le-a modificat nimic din caracterul pe care îl aveau înainte. De pildă, printre prietenii mei nu s-a găsit niciodată un om care să aibă expresia de suferință înscrisă pe fața lui și reacțiile de revanșă pe care ține neapărat să le aibă față de ceilalți care s-au bucurat de mai multă libertate decât el, cum avea înscris pe figura lui un poet ca Ion Caraion. Noi nu am avut între noi un om care să fi încercat și să fi rămas cu suferința pe care a avut-o Ion Caraion. Poate, în planul mântuirii, lucrul acesta a constituit pentru noi un handicap, pentru că unii sfinți se rugau lui Dumnezeu nu să îi scape de suferință, ci să le dea cât mai multă suferință, pentru a se putea măsura cu ea și pentru a-și putea da măsura omenescului din ei, și măsura fidelității față de divinitate. Noi nu am suferit atât de mult încât să izbutim să facem o virtute din această suferință. 

I.V. – Știu că I.D. Sârbu spune într-o scrisoare că Ștefan-Augustin Doinaș nu a avut norocul de a suferi. La ce credeți că se referea?

Ș.A.D. – Cred că se referea la asta. Eu îndrăznesc să spun – sper să nu stârnesc mânia zeilor – că am fost un om foarte norocos, adică mi-au mers toate din plin, cu micile poticneli care sunt inerente unei vieți și unei vieți care s-a desfășurat pe parcursul acestor ani foarte vitregi ai istoriei României. Gary Sârbu mă cunoștea foarte bine și știa că, în comparație cu el, eu sunt un senin pe dinăuntru, în timp ce el era puțin crispat. Faptul că a stat șapte ani în închisoare a lăsat anumite urme, a lăsat urme mai grave decât la Nicolae Balotă, care a făcut tot șapte ani de închisoare, dar care a ieșit cu o seninătate extraordinară de acolo. Bine, era o altă ancorare în spiritualitate pentru Nicolae Balotă decât pentru Gary Sârbu. În ce mă privește pe mine, care am avut detenția cea mai scurtă, toată structura mea de fiu de țăran – cred că e ceva genetic – s-a conjugat și cu o anumită filosofie, o anumită atitudine în fața vieții, o  atitudine de tip țărănesc, de împăcare cu soarta, de acceptare a ceea ce se întâmplă, dar și de recunoaștere a faptului că lucrurile mi s-au întâmplat destul de favorabil, cu excepția celor cinci ani despre care am vorbit și care sunt anii mei de interdicție, și, fără îndoială am avut și eu partea mea de nemulțumire și de crize puternice. Cu excepția acestor ani, evoluția mea literară a fost aproape liniară. Am avut parte de reușite care au fost recunoscute. Nu am avut de ce să mă plâng. Din cauza aceasta, Gary Sârbu putea să facă diferența asta între mine și el. El a dus o existență mult mai crispată și până la sfârșitul vieții s-a considerat un fel de exilat și persecutat în acea Craiovă care nu a vrut să îi acorde recunoașterea pe care ar fi meritat-o. 

Comunismul rezidual – nostalgia epocii comuniste ca rezultat al ignoranței față de noțiunea de libertate

I.V. – Vorbind de libertate, se pare că pentru foarte mulți oameni nu contează. Cum explicați nostalgia răului, după un trecut care, istoric, e falimentar? Sunt foarte mulți oameni care spun că înainte era mai bine.

Ș.A.D. – Eu am o teorie, pe care am și expus-o în scris acum vreo opt ani. Aceea că există în noi un comunism rezidual, așa cum există în plămâni un aer rezidual pe care nu izbutim niciodată să îl eliberăm complet. De aceea ni se recomandă să facem un anumit tip de gimnastică, care să forțeze eliminarea acelui aer stătut din plămânii noștri, pentru a beneficia de aer proaspăt. Mentalitatea aceasta a comunismului rezidual persistă astăzi în anumite straturi ale societății noastre. Bineînțeles că motivația este întotdeauna de ordin material. Oamenii constată că trăiesc anumite greutăți pe care nu le aveau înainte. Nu le-au avut înainte pentru că nu se puneau problemele care se pun astăzi, în regimul pe care îl trăim. Într-un regim comunist, omul era mulțumit, pentru că, chiar după ce s-a făcut naționalizarea, statul îi asigura un loc de muncă, un salariu, o anumită liniște. Locul de muncă era mizerabil, dar cum românul nu este extrem de ambițios și nu vrea să atingă cote înalte de prosperitate, omul era mulțumit. Omul se făcea că muncește și statul se făcea că îl plătește. Simulacrul de muncă era răsplătit printr-un simulacru de remunerație – simulacru comparativ cu ceea ce se petrecea în alte părți ale lumii, unde i se cerea omului să desfășoare o muncă reală, productivă, cu rezultate pozitive, dar era și plătit pe măsura acestor rezultate. La noi nu era așa ceva. În plus, statul îi garanta o anumită marjă de libertate, de mișcare, care era, de fapt, extrem de îngrădită, incomparabil mai îngrădită decât în Occident. 

„Libertatea se învață!”

Omul nu știe ce e aia libertate până în momentul în care o are. De aceea, exercițiul libertății implică un risc, acela de a cădea în libertinaj, de a face exces de libertate, în momentul în care nu ai o scară de valori care să îți indice exact până unde și ce anume poți să ai beneficiind de libertate. Libertatea este o noțiune corelată cu responsabilitatea. Deci nu există libertate, nu numai pentru artă, ci și pentru viață, decât în momentul în care există o lege care îți limitează această libertate și îți implantează sentimentul responsabilității. Sunt răspunzător de libertatea mea în sensul că nu pot transgresa anumite limite și trebuie să dau seama în fiecare clipă de ceea ce fac. Dacă transgresez aceste limite, cad în libertinaj. Dar libertatea aceasta trebuie învățată. Or, noi nu am învățat suficient, până în clipa de față, ce înseamnă libertatea unui regim democratic, pentru a ști în ce măsură avem dreptul să facem ceva. Noi vrem încă să ni se impună niște limite, să ni se spună: „Stop! Oprește-te! Nu poți trece mai departe.” Nu avem încă educația morală suficient dezvoltată ca să știm noi înșine ce să facem cu libertatea noastră. Ca să mă întorc la întrebarea pe care mi-ai pus-o, cei care au nostalgia trecutului, o au tocmai din cauza acestei ignoranțe, pentru că nu știu cu adevărat cum să trăiască într-un regim de reală libertate. Totul trebuie învățat. Democrația se învață. Practica libertății se învață. Noi învățăm foarte greu. Alte popoare ar izbuti să învețe mai repede decât noi și nu mai sunt prizoniere ale trecutului. Noi suntem încă prizonieri ai propriului nostru trecut, din cauza acestei mentalități, pe care eu am botezat-o „comunism rezidual”. Să spui că ceea ce a fost ieri a fost mai bine, de ce? Pentru că nu știi să ai reacția potrivită față de greutățile de care te izbești astăzi, și nu știi ce să faci ca să le îndepărtezi. Mentalitatea aceasta că toate lucrurile trebuie rezolvate de către un organism superior care este statul, paternalismul acesta este, fără îndoială, izvorul unor nemulțumiri și al unor nostalgii care grevează asupra mentalității noastre de azi. 

„Orice exces se pedepsește” – libertatea care devine hybris

I.V. – Are Spengler o frază: „Creierul domină când sufletul a demisionat.” Nu este asta și o expresie a faptului că valorile morale sunt și ele absente? Nu e un triumf al stomacului?

Ș.A.D.  – Sigur că da. De aceea și această democrație care merge în paralel cu capitalismul este văzută uneori exclusiv ca o exultare în deliciul acestor valori materiale, care se contrapun, sunt tot timpul contrapuse valorilor morale. Din cauza aceasta este detestat capitalismul, pentru că nu aduce destul de repede prosperitatea pentru aceia care au singur vis, acela de a trăi în prosperitate, și care nu au ce să facă cu libertatea. De ce? Pentru că ei cad în libertinaj. Un om care știe ce este libertatea, el va fi întotdeauna mulțumit să o practice într-o anumită sferă. Dar dacă nu știe ce este libertatea, el însuși își creează premisele pentru a fi nemulțumit. Pentru că făcând abuzuri, excese, transgresând rigorile legii, devine infractor și, în clipa aceea, va fi supus rigorilor pe care le implică legea. Orice exces se pedepsește. Lumea nu vrea să înțeleagă lucrul acesta, deși este un adevăr vechi de câteva mii de ani. Hybris-ul grecesc era un concept esențial pentru raportul omului cu destinul. În tragedia greacă, intervine întotdeauna destinul care pedepsește orice transgresare a legilor morale, orice hybris, orice lipsă de măsură. Lipsa de măsura e cea care atrage după sine intervenția a ceea ce numim destin, înțeles ca pedeapsă pentru acțiunile noastre. Bineînțeles că la diverși oameni, acest destin se încarcă cu diverse valori, diverse coloraturi. Poți să înțelegi că este un destin care aparține politicii și să fii, de pildă, nemulțumit de un regim politic sau altul. Poți să înțelegi că acest destin aparține transcendentului, să îi spui Providență, și să contractezi anumite raporturi cu această Providență. Poți să fii un revoltat permanent și să o negi sau, din contră, să fii un om care acceptă un raport suportabil. Sau poți să fii, dimpotrivă, complet devotat acestei transcendențe și să te găsești într-un raport de totală supunere. Există o nebunie a rațiunii, deși s-ar părea că rațiunea indică întotdeauna ce este bine de făcut și ceea ce este rău. Există limite ale ei, în care omul se izbește de situația primită. Exacerbarea rațiunii, încrederea prea mare în forțele rațiunii constituie tot o demonie a istoriei, ca și aceea care ar implica negarea oricărei raționalități în viață. A face din rațiune un adevărat zeu, un Dumnezeu, a fost apanajul unei întregi epoci din istoria omenirii, și se știe la ce aberații a dus Iluminismul care a făcut așa ceva. Când omul se substituie lui Dumnezeu, el riscă să devină demon, să devină luciferic.

Evoluția poetică. De la baladescul anilor de studenție, la psalmii senectuții

I.V. – În opera unui poet, există o evoluție poetică? Pentru că există poeți, cum e Gellu Naum, care e fidel suprarealismului, deși acesta a dispărut?

Ș.A.D. – La cei mai mulți există o evoluție poetică. Există mai puțin la Gellu Naum, pentru că suprarealismul însuși implică o practică specifică a poeziei, a valorilor poetice, care nu se mai leagă de o anumită evoluție în timp. Este dată de la început și rămâne egală cu sine. Gellu Naum scrie acum așa cum scria și acum 70 de ani. În general, așa sunt toți scriitorii suprarealiști, la niciunul dintre ei nu se marchează niciun fel de evoluție. Probabil că ține de arta poetică specifică acestei orientări literare. A ceda în fața automatismelor psihice și a crede că literatura și, în general, arta, transcriind, fără niciun fel de intervenție, un dicteu automat, implică o situație paradoxală. Călinescu, în „Principii de estetică” va compara această recomandare a suprarealismului cu omul care este întrebat: „Dormi?” și el răspunde “Da!”. O contradicție care nu apare decât pentru cel care e perfect lucid. Cel care răspunde “Da!” crede că într-adevăr doarme sau, dimpotrivă, nu vrea să facă decât o farsă. Suprarealismul nu își dă seama că, cedând în fața acestui dicteu automat, neagă controlul conștiinței artistice asupra faptului de creație ca atare. În clipa de față, suprarealismul s-a implantat puternic în literatură. Și dacă nu altceva, măcar imagismul, care a fost o trăsătură specifică primilor poeți suprarealiști, s-a impus. Mai nou, nimeni nu scrie poezie fără să facă abuz de imagini, iar în ceea ce privește poezia nouă românească, fără îndoială că are o doză de suprarealism inconștient – nici nu poate fi conștient suprarealismul – remarcabilă. 

I.V. – În opera dumneavoastră se poate vorbi despre o evoluție?

Ș.A.D. – Da, sigur că da, se poate vorbi despre o evoluție. Nemulțumirea mea constă în faptul că critica mi-a pus pe frunte o etichetă încă din tinerețe, și cu eticheta aceea am rămas. Căci criticilor nu le place să urmărească evoluția unui poet. Cred că l-au prins într-o formulă și sunt consecvenți cu formula respectivă. În perioada sibiană, a studenției, ceea ce mă caracteriza era baladescul și o anumită reflexivitate. După aceea, contactul cu poezia modernă, faptul că am tradus foarte mult din mulți poeți, și am cunoscut o mulțime de arte poetice mi-a modificat puțin viziunea pe care o aveam asupra actului liric, asupra poeziei lirice. Am ajuns la psalmi și pentru că, spre deosebire de unii oameni care au ieșit din închisoare, pierzându-și credința în Dumnezeu, eu am ieșit din închisoare mai credincios decât fusesem înainte. La mine s-a accentuat religiozitate probabil și cu vârsta. Am ajuns la psalmi, pentru că mi s-a părut că trebuie să încerc să mă verific pe mine însumi în ce măsură pot să fac audibilă o voce care se tot agita în mine însumi, dar căreia nu i-am acordat destulă atenție. 

Planul secret de viață al lui Doinaș: un proiect nerealizat

Între planurile mele nerealizate, dar care mă obsedează de ani de zile, a fost și acela de a face o antologie a poeziei religioase universale. Cred că limba română ar trebui să primească un astfel de cadou, să verifice cum sună această limbă, care e extrem de maleabilă, extrem de dotată pentru poezie, cum sună pe temele experimentate de-a lungul veacurilor de marii poeți, teme tipic religioase. Nu e vorba de poezia mistică – poezie care nu există propriu-zis. Limbajul misticilor este tăcerea. Experiența extazului mistic nu poate fi comunicată, ea este inefabilă. Există totuși o poezie mistică a Sfântului Ioan al Crucii, care este, întâi de toate, poezie. Or, pe teme religioase, în ce fel și cum, de-a lungul veacurilor, s-a realizat această expresia e unui contact, a unei aspirații spre divinitate? Cred că ar fi fost foarte interesantă o asemenea antologie. Nu am putut să o realizez și nu știu dacă o voi realiza vreodată. Pentru că acum cinci ani, preocuparea aceasta s-a tradus într-o activitate care a dus la Psalmii mei. Nu am găsit de cuviință să mă adresez poeților care scriseseră poezii de inspirație religioasă și am crezut că este necesar să văd în ce măsură pot să scriu eu o poezie religioasă. Psalmii s-au născut aproape programatic. Acum cinci ani, când am împlinit 75 de ani, ca omul care nu știe cât timp să își mai acorde din viitor – nici nu este bine, poate, să se gândească la așa ceva – mi-am spus că ar suna foarte bine ca ultimul meu volum de versuri să fie Psalmii. Dar Dumnezeu a fost mai generos cu mine decât am fost eu însumi și m-a mai lăsat să scriu și după ce am scris Psalmii. Dar am crezut atunci că acest volum de poezie religioasă va fi ultimul mei volum și țineam ca acest ultim volum să se prezinte așa. 

„Omul care se roagă nu va păcătui niciodată prin orgoliu” sau despre ispita poetului de a rivaliza cu Dumnezeu prin creație

I.V. – Poezia poate fi o expresie a rugăciunii? Sau care ar fi raportul dintre poezie și rugăciune?

Ș.A.D. – S-a scris mult pe tema aceasta. Într-un anumit fel, sigur că poezia autentică se aseamănă cu rugăciunea, pentru că, atunci când am spus că poezia e îndeletnicirea care, cu ajutorul cuvintelor, sporește sentimentul ființei, o idee era implicată acolo: poetul sacralizează, sfințește, consacră, în sensul etimologic al termenului. El sfințește ceva, fie că e vorba de persoana iubită, fie că este vorba despre un fenomen din natură, un obiect și așa mai departe. Îl ridică într-un plan de venerație, într-un plan sacral. Îl circumscrie, îl izolează acolo, făcând din el obiectul unei anumite adorații. Este ceea ce face poetul. Asta poate să stimuleze și orgoliul. Dar omul care se roagă, nu va păcătui niciodată prin orgoliu, pentru că se supune, se pune la dispoziția lui Dumnezeu și nu rivalizează cu Dumnezeu. Poetul, fie că vrea, fie că nu vrea, își ia în serios opera de demiurg și rivalizează puțin cu Creatorul, simțindu-se el însuși creator și beneficiind de verb, de cuvântul prin care s-a făcut totul. Fiind stăpân pe el – așa crede poetul că e stăpân pe el – nu poate să nu se creadă rival al lui Dumnezeu. În sensul acesta, poate uneori să cadă în păcatul trufiei. Poezia, fără îndoială, este un anumit tip particular de rugăciune. Există o anumită mistică a cuvintelor, pe care o practică anumiți poeți. Doar că, odată cu poezia modernă, această mistică a dispărut. Poezia de ultimă oră cultivă îndeosebi „antipoezia”, care nu e absența valorilor poetice, ci este prezența unor procedee care, până nu demult, erau considerate inamice ale poeziei și care acum sunt speculate în sensul potențării poeticului. Odată cu spargerea imaginii tradiționale, unitare a Universului care s-a petrecut în fizică, astronomie, psihologie, filosofie, s-a dinamitat puțin și concepția despre poezie. Elementele rebarbative dintr-o poezie, care erau socotite ca un balast pentru poezie cu secole în urmă – un singur cuvânt care le rezumă pe toate, de pildă prozaismul – devin acum unul din elementele cheie cu care se face poezie. Dacă cineva ar scrie acum ca pe vremea simbolismului, ar fi acuzat de dulcegărie. Astăzi trebuie să stăpânești limbajul acesta al modernității, care este un limbaj dur. Este limbajul cotidian, cu ajutorul căruia se încearcă să se creeze valori care țin mai mult de capacitatea expresivă a limbajului. În fond, toată poezia modernă nu este decât o prelungire a Expresionismului. Nu mai avem de-a face nici cu clasicismul, nici cu romantismul, nici cu simbolismul, nici cu ermetismul. Expresionismul! Adică capacitatea limbajului de a surprinde ceea ce este mai expresiv, mai caracteristic din realitatea din jur. Nu evadare din realitate, ci dimpotrivă, scufundare în straturile cele mai adânci ale acestui real, pentru ca de acolo să țâșnească semnificațiile, care nu sunt niciodată semnificațiile clasice, romantice, înnobilatoare, senine, stimulatoare, ci cele care produc un fel de reacție de încrâncenare a omului. 

Postmodernismul – un concept inventat

I.V. – Dumneavoastră cum v-ați defini poezia? Ați spus de mai multe ori că sunteți un clasic.

Ș.A.D. – „Clasic” e un cuvânt care are două accepții. În primul rând, artă poetică de tip clasic, care poate fi definită așa cum a fost definită de-a lungul veacurilor și care caracterizează umanismul Antichității. Și „clasic” în sensul că a fost deja clasat, că a fost introdus într-o scară de valori, consacrat, socotit ca atare. Când se spune despre cineva că e un clasic în viață, asta se înțelege, anume că valoarea sa este bine stabilită și nu mai poate fi contestată, nu că el este un poet de tip clasic. El poate să fie foarte romantic sau poate să fie suprarealist. Și Gellu Naum e un clasic în viață, el fiind un suprarealist extrem de fidel programului său poetic.

I.V. – Cum vedeți postmodernismul?

Ș.A.D. – Nu cred în postmodernism. Am mai avut discuția aceasta, chiar aseară, cu Alecu Paleologu. E o emisiune, „Proezia”.

I.V. – Da, de luni până vineri, „Un minut din Eminescu”. 

Ș.A.D. – Mai nou au invitat oameni de cultură care să citească, pornind de la ideea că actorii își bat joc de poezie, pentru că actorii fac circ din poezie, interpretând-o, nefiind în stare nici să recite, nici să citească. Și atunci cheamă oamenii de cultură. Eu eram acolo cu Alecu și am deschis discuția aceasta în legătură cu postmodernismul. Eu susțin că nu există postmodernism. Este un concept absolut inventat. Nu se poate vorbi despre postmodernism decât în sens cronologic – ceea ce vine după modernism. Numai că ce vine după modernism? Postmodernismul, așa cum îl văd eu realizat, este de fapt un modernism care îți permite tot ceea ce doctrina sau programul modernist poate să își permită. Dar nu se caracterizează prin nimic care să îi dea o identitate specifică. De aceea, ori de câte ori aud cuvântul „postmodernism”, mă întreb ce e acela. Nu cred că există postmodernism. Nu există decât modernism, care în clipa de față nu își mai cunoaște lungul nasului. Nu mai cunoaște niciun fel de limite. Ca să dau un singur exemplu. Dacă eu scriu – e un exemplu pe care îl dă Valery – „Prințesa a ieșit, la ora 5, în oraș”, scriu la modul clasic. Dacă descriu această prințesă și îi pun o chestie extravagantă, creez un fel de proză modernă. Dar dacă eu spun „Prințesa a ieșit la ora 5”, nu sunt un autor care mă ascund îndărătul frazei, ci mă pun pe mine însumi în textul respectiv și zic: „Îmi imaginez că prințesa iese la ora 5” și adaug: „Și am voie să îmi imaginez ce vreau, pentru că eu sunt autorul și pe această prințesă pot să o prezint cum vreau, nu neapărat cum o prezintă Tolstoi sau Balzac”, în clipa aceea, tot acest exces de cuvinte, această punere în prima pagină a mea, a autorului ține de postmodernism. Asta e ceea ce ar putea să caracterizeze postmodernismul – niște trucuri care urmează să pună în valoare prezența autorului într-un text care, de altfel, s-ar realiza și fără prezența expresă a autorului. 

I.V. – E o problemă de limbaj, nu ideologică. 

Ș.A.D. – Mai mult o problemă de limbaj.

I.V. – Mai nou avem și postmodernism românesc.

Ș.A.D. – Cum să nu? Teza lui Cărtărescu. El nu era la discuția aceasta, că ar fi fost interesant. Și Alecu zicea: „Păcat că nu e și Cărtărescu aici să îmi explice ce e aia postmodernism!” El era de acord cu mine.

I.V. – Ați citit cartea lui Cărtărescu?

Ș.A.D. – Nu am citit cartea lui. Am citit un articol pe care l-a scris Mircea Martin despre cartea lui Cărtărescu, în care și el formulează anumite rezerve față de această teză. Dar se pare că este o teză. Am citit pe americanul acela, John Barth, care e teoreticianul postmodernismului și, în același timp, și scrie proză postmodernistă. Și am ajuns la concluzia că trucul este acela pe care l-am expus adineauri. Ca să descrie că o femeie iese din casă și se duce în grădina, unde soțul ei privește plantele de acolo, ce face? Amestecă acțiunea propriu-zisă a femeii care iese din casă și se îndreaptă spre soțul ei, cu povestirea actului prin care ea povestește lucrul acesta. Asta face acest Barth. Am citit câteva texte și în toate apare chestia aceasta. Nu zice: „El luă în mână telefonul.”, ci: „Îmi imaginez că el, stând în casă și uitându-se la prietenul său, luă în mână telefonul.” Acesta e singurul truc pe care îl introduce postmodernismul. După părerea mea, nu este suficient ca să marcheze o schimbare de canon. E același lucru, numai că e trucul acesta prin care autorul se propune pe sine. Ce face postmodernismul? Subliniază caracterul ficțional al unei relatări care, altfel, ar fi putut să nu pară ficțiune. Eu vreau să povestesc ceva, dar te avertizez voi povesti ceva. Asta face postmodernismul. 

I.V. – Ce vine după postmodernism?

Ș.A.D. – Nu știu ce mai poate să vină. O să vină. Nimeni nu știa ce vine după simbolism, dar uite că a venit expresionismul. 

Intelectualul trebuie să coboare în cetate

I.V. – Andrei Pleșu spunea într-un interviu că e dezamăgit de majoritatea, dacă nu chiar de toți liderii culturali, scriitori importanți, artiști importanți, care au intrat în viața publică după 1989. Și spunea trei motive. În primul rând că nu aveau dreptul moral mulți dintre ei, pentru că înainte avuseseră multe acomodări cu regimul. În al doilea rând, că manifestau utopii infantile în proiectul lor public. Și al treilea că singurul lucru care i-a interesat era să-și promoveze propria imagine. Ce ziceți de asta?

Ș.A.D. – Eu cred că intelectualul și scriitorul sunt chiar obligați să intre în viața publică, să  se intereseze de politică. Nu stă în picioare observația că politica nu-ți lasă timp ca să faci și artă. Nu vreau să mă dau exemplu pe mine, pentru că nu știu câtă artă fac sau nu fac. În orice caz, politica pe care am făcut-o nu m-a împiedicat să îmi văd de lucru la masa de scris. Este o datorie morală ca intelectualul să intervină în treburile publice și tradiția ne arată că încă de pe vremea Atenei a intervenit. Cine anume să se pronunțe în legătură cu chestiunile de ordin general, dacă nu un om capabil să judece la nivelul respectiv treburile publice? Se presupune că el are o formație care îi permite să fie mai drept. Să vehiculeze o moralitate mai serioasă, mai convingătoare decât restul cetățenilor, să fie mai detașat de valorile strict materiale. Eu, în general, susțin că așa cum de-a lungul secolelor intelectualul a și elaborat teoriile politice, le-a și pus în practică, trebuie să continue acest lucru. 

Una dintre definițiile credinței: „a vedea în lucrul cel mai obișnuit, cel mai banal, cel mai cotidian, miracolul”

I.V. – A existat în viața dumneavoastră un moment în care să spuneți, asemenea lui Andre Frossard: „Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit”?  

Ș.A.D. – Nu aș putea să spun așa ceva. Aș putea să vorbesc numai de anumite momente când am încercat experiențe de ordin spiritual care scapă normelor care ne-ar permite să le încadrăm în vreun tip cunoscut de trăire sufletească. De felul meu sunt un om foarte echilibrat, foarte rațional. Tot ce pot să mărturisesc este că am avut vreo două nopți în închisoare în care, neputând să dorm, am trăit ceva ce cu greu aș putea să definesc. Am avut impresia că m-am așezat, că am pus capul pe pernă și că, în clipa următoare m-am ridicat și m-am trezit. Dar între timp, trecuseră câteva ore, de la ora stingerii și până când ne-am deșteptat. Faptul acesta, al abolirii sentimentului că timpul trece și că trece cu o anumită viteză, dar care nu este instantanee. Faptul acesta a fost pentru mine singura experiență care mi-a dat de gândit. Și m-am întrebat în ce măsură aș putea eu să compar și cu ce anume din experiența misticilor aș putea să compar un asemenea moment. Altfel, nu. Am avut o revelație în ceea ce privește capacitatea de transfigurare pe care poate să o dea credința. Eram acasă la mine, la țară, împreună cu tatăl meu. Locuiam pe drumul principal. Deodată am auzit o orchestră. Am întrebat ce se întâmplă. Mi-a spus tata: „E înmormântarea unui pocăit.”  „Pocăit” în sensul de adept al unei secte. Zic:   – Dar noi nu avem fanfară.”, „ – Nu. A fost chemată fanfara dintr-un sat vecin și îl înmormântează acum.” Treceau și îl duceau. Sunt cei care nu își fac cruce. Am deschis geamul ca să privesc ceremonia. Și pe măsura ce s-a apropiat, am fost intrigat de ceea ce auzeam. Auzeam o melodie care, datorită cadenței, ritmului, era un marș funebru. Mergeau spre cimitir. Și am fost atât de intrigat pentru că melodia pe care o auzeam era un șlagăr care, cu 15 ani înainte, pe vremea copilăriei mele, se cânta și pe care l-am cântat și eu. „La fereastra albă…” Asta era melodia. Era cântat ca un marș funebru. Și am fost teribil de emoționat. Atunci mi-am spus: „Ce poate să însemne credința?” Poate să confere valoare de sacru, să mute complet dintr-un registru de existență, acela al șlagărului modern, al existenței întru distracție, o melodie și să facă din ea altceva. Mi s-a părut că a realiza așa ceva este cheia însăși a capacității noastre de consacra, de a sfinți ceva, un element banal al existenței. Putem să îl ridicăm la scară superioară. Putem să îl sacralizăm în momentul în care avem o anumită forță spirituală. Cred că aceasta este una din definițiile credinței, aceea de a vedea în lucrul cel mai obișnuit, cel mai banal, cel mai cotidian, miracolul. Dacă nu ești capabil să vezi lucrul acesta, nu poți face nicio investiție de credință. Credința este tocmai aceasta – capacitatea de a ieși din cadrele raționalității și de a te insera într-un alt nivel de existență, care nu are nicio altă garanție decât propria ta trăire întru credință. A fi nebun de Dumnezeu, în Dumnezeu, întru Dumnezeu, implică lucrul acesta. Nu se poate argumenta în niciun fel. Nu are nimic de-a face decât cu credința. Dumnezeu este un paradox, cum spune Kierkegaard. Trebuie să ieși din sfera generalului, care e sfera moralității, și să intri în paradoxul divin care e de tip absurd, care nu poate fi explicat prin nimic. Exemplul pe care îl dă el când se trece de la sfera generalului și se intră în sfera paradoxului divin este acela cu Avraam. Trebuie să ieși din sfera generală. „Dacă îl ucid pe omul acesta, comit o crimă.” Ieși din sfera aceasta și te ancorezi în altceva. Lucrul acesta nu poate fi făcut decât cu ajutorul credinței care nu beneficiază ca argument în favoarea sa decât de propria sa trăire. 

I.V. – Vreau să vă întreb în final, pentru că au fost 150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu: aveți un text mai vechi care a anticipat cumva numărul din Dilema dedicat acestei sărbători și care a stârnit atâtea discuții. Cum credeți că se va termina această polemică? Eminescu va fi cel care va pierde?

Ș.A.D. – Nu, Eminescu nu va pierde. Un poet național nu poate să aibă în România un destin diferit de poeții naționali ai altor popoare. Ce se întâmplă cu Eminescu se întâmplă cu Goethe, cu V. Hugo șamd. Se întâmplă cu orice poet național. El este un fel de paratrăznet, care atrage asupra sa și care canalizează în solul etnic descărcările de mânie sau de adorație, de revoltă, sau de laudă ale unor inși. Descărcările sunt în funcție de temperamentul oamenilor. Un poet național este întotdeauna și în egală măsură venerat și criticat, ridicat pe soclu, și totuși contestat. El este o statuie de bronz și trebuie să ne obișnuim cu această idee și cei care au oroare de asta, să țină minte că pe statuia de bronz se pot așeza și un porumbel și o vrabie, care face un găinaț pe creștetul ei, ca să fie liniștiți că nu este vorba numai de venerație, ci și de contestație. Nu putem trăi fără mitul poetului național. Orice popor îl are, are o mulțime de mituri, dar există și un mit cultural, care este al poetului național. Eminescu a pierdut și a câștigat încă de la început. A fost negat încă de la început, nu numai de Popa Grama (n.a. Alexandru Grama). Va fi înjurat în continuare, nu numai de Macedonski, ci și de alții, va suporta cu aceeași indiferență ca a Luceafărului destinul acesta. Acum, sigur, aceasta e imaginea despre geniu pe care și-a făcut-o până la urmă; care este contrară imaginii lui Schopenhauer. Schopenhauer nu ar fi admis niciodată că un geniu este nemuritor și rece. Un geniu este înflăcărat, în genere, și întotdeauna încrâncenat, nicidecum indiferent. Cât despre Eminescu, independent unde o fi acum, noi vom continua aici, unii să îl detestăm, alții să îl venerăm. Sigur, există și anumite interese obscure, chiar inavuabile, dar cele mai multe lucruri sunt reacții temperamentale. Nu trebuie să li se acorde mai multă atenție decât trebuie. 

I.V. – O ultimă întrebare: ce vă doriți de acum încolo?

Ș.A.D. – Sănătate!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News