Fata de la 702
(sau atunci cand Moșul poarta învelitori de unica folosință)
Nu ma alătur din păcate multor acțiuni caritabile care-mi sunt propuse. Am mai explicat de ce. Orfelinatul pe care l-au construit ai mei ne ocupa cam toate resursele. Si financiare si de energie. Din cand in cand insa ma mai alătur unui proiect.
Aseara, de Ajun, am ales sa merg împreuna cu un grup de fete care mi-au scris aici (da, frate, mereu fetele fac chestii) la Spitalul Fundeni, sectia Hematologie Pediatrie. Adică fix copii cu cancer. Ma credeam pregătit caci am fost anul asta la un centru de copii cu dizabilități din sectorul 6 unde cand ieșeam afara sa car pepenii din masina înăuntru trăgeam si o tura de plâns. N-am fost.
Fetele, doua dintre care sunt supraviețuitoare ale acestei groaznice boli fac asta de ceva timp. Adică merg de cateva ori pe an cu cadouri pentru copiii de pe secție si cu mici ajutoare pentru spital. Nu exista data fara ca fiecare dintre ele sa nu aducă oncoxin de exemplu care am aflat si eu ca este un supliment alimentar utilizat mai ales post transplant. Din cauza ca nu este considerat medicament nu se compensează si mai e si scump. Spitalul nu-l are îndeajuns. Si asta aduc ele mereu, cadouri, oncoxin, dulciuri fara sare si aditivi si cu zahăr brun. Cand? De fiecare Paste, Craciun, ziua copilului sau cateodata doar pentru ca e marți sau pentru ca afara e frig. N-am sa le mai numesc "fete" in continuare. Îngerii spitalului.
Eu am ales din ce mi-au spus ele ca e nevoie sa cumpăr un scaun special pentru citostatice cu suport pentru perfuzie. Si m-am dus cu ele aseara sa le ajut cu împărțirea cadourilor. Îngerii au adus si un cor pentru colinde, un Mos Craciun foarte simpatic si un baiat cu un aparat de fotografiat special ce scotea pozele pe loc pentru copii. Toti au venit fara bani ceea ce m-a impresionat.
Am ajuns la spital. Personal nu era mult (doar era Craciunul) dar bodyguarzi mai mulți ca la Loft. Unul se ținea dupa noi ca sa nu facem poze pe secție. Stai liniștit, bătrâne, ca nu-mi trebuie aparat foto ca sa zugrăvesc ce-mi vad ochii. Imi ajung cuvintele mai ales cand ele se astern usor mânate de sentimente de tot felul. Am facut poze totusi, ca sa putem arata altora ce am facut dar nu le voi face publice. Imaginea asta cu cizmele moșului cu învelitori de spital alături de șlapii unui copilaș este mai mult decat suficientă.
Lifturi erau doua. Cel pentru vizitatori avea o usa grea de fier si un afiș la parter te anunța ca afișajele nu functioneaza dar sa apeși si sa aștepți ca el sosește. Înăuntru arata ca un dulap facut la traforaj. Cel de-al doilea, un pic mai încăpător, cu uși automate si o liftiera cu halat alb era pentru pacienți si urgente. L-am luat pe primul.
Sectia hematologie are doua etaje. La 6 cazuri grave, carantina, sectia impecabila utilată complet de o mama a cărui copil s-a prăpădit acolo. Corul si moșul au fost lăsați doar pe hol si de la noi s-a dus doar unul din îngeri sa faca o evidentă a copiiilor pe camere, vârste si sex ca sa stim ce cadouri aducem de jos. Am întrebat de ce ne complicam si nu cerem asistentelor. Îngerii mi-au spus ca se stie doar un număr general nu si in ce camere, ce vârste exacte si ca e mai bine sa facem noi asta. M-am crucit. Am o afacere amărâtă cu tricouri si oamenii mei stiu pe de rost cate tricouri avem, cate L, cate M, ce culori si unde sunt stocate fiecare mărime si culoare. Ca sa ne mișcam. Am terminat la 6 si am urcat mai sus. La 7 situația nu mai era asa buna din punct de vedere al dotărilor. Erau saloane la care ușile nu se închideau, mobilierul pe alocuri stricat dar personalul ne-a primit cu căldura. M-am oferit sa merg eu împreuna cu unul din îngeri (asistenta medicală si ea la un alt spital) sa facem evidenta aceea. V-am spus ca ma consideram pregătit. Ne-am pus halate, botosei si măști peste gura si am început.
Fata de la 702
Prima usa, primul salon, 702. Mai bine începeam de oriunde altundeva. Oricare alt salon, oricare alt număr. La 702 se afla o fetița împreuna cu tatăl sau. Leucemie. Stătea in vârful patului, dintr-o perfuzie ceva i se scurgea in brat. Mai avea o branula si la mana cealaltă. Par nu mai avea. Il pierduse in lupta cu boala. La colțurile guriței era data cu o substanța albastra. Purta un tricou roz cu un personaj de desene animate si o cruce de lemn la gat. Greu realizai ca e fata insa imediat înțelegeai ca nu exista om mai trist pe acest Pământ. Îngerul a început sa noteze ce ii spunea tatăl "camera 702, fata, 10 ani". I-a spus ca vine Moșul si eu i-am privit ochii. Nici o urma de nimic altceva decat tristete in forma ei cea mai pura. Poate si durere, nu stiu caci i-am plecat eu pe ai mei. Am ieșit de acolo amandoi si îngerul s-a uitat la mine si eu mi-am ferit privirea. Imi venea să-mi mut masca de pe gura ceva mai sus. Cum sa fiu pregătit pentru asta? In următoarele saloane a fost ceva mai bine. Copiii mai veseli, tot fara par dar cu bucurie in glas la vestea cu Moșul. Mai rau erau doar doi sau cel putin asa mi s-a parut. Unul avea sindromul Down si altul paraplegic. Si bineînțeles cancer, ca toti ceilalți. M-am gândit la Dumnezeu, la rostul nostru, la existența. Venea des in minte acel "de ce?".
CADOURI
Am coborât dupa cadouri acum ca știam ce trebuie sa luam. Am urcat cu zecile de pungi, cutiile de oncoxin si toate cele. De data asta am urcat cu liftul mai bun, ajutați de liftiera cu care ne-am împrietenit in stilul caracteristic spitalicesc.
Am început împărțirea efectivă a cadourilor prin saloane cu moșul in frunte si noi in spatele lui ca sa nu le încurce. La 702 fetița purta acum o masca de oxigen. Era treaza dar ochii ei n-au tresărit din tristetea ce-i stăpânea nici la vederea Moșului sau a cadoului. Am ieșit afara caci aveam prea multe lacrimi in ochi si-n suflet. Pe hol o asistenta ne-a rugat sa nu stea moșul mult la 702 caci e caz terminal si nu mai are mult. Emoțiile puternice o pot afecta. Am simțit ca mi se taie picioarele si m-am rezemat de un pat. Mi-am scos masca caci nu mai puteam sa respir. Unul din îngeri mi-a spus scurt: "pune masca la loc ca mai avem. Abia am început".
P. S. Nu uitați, voi ce citiți aceste rânduri, care sunt probleme reale ale vieții. Bucurați-vă de zilele frumoase. Craciun fericit!, a scris Codin Maticiuc pe Facebook.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
