Pe 8 iunie, Instanţa Supremă a decis să sesizeze Curtea în legătură cu aspecte de neconstituţionalitate în cazul actului normativ pentru modificarea şi completarea Legii 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. De asemenea, Înalta Curte a atacat la CCR şi Legea pentru modificarea şi completarea Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.
În hotărârea de sesizare a CCR cu privire la actul normativ pentru modificarea şi completarea Legii 254/2013 se arată că mai multe dispoziţii nu întrunesc cele trei cerinţe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi anume claritate, precizie şi previzibilitate. 'Pct. 5, prin care este introdus art. 381, priveşte 'regimul detenţiei la domiciliu'. Contrar denumirii (regimul detenţiei la domiciliu) şi contrar exigenţelor constituţionale privind previzibilitatea legii, art. 381 nu cuprinde o reglementare propriu-zisă a regimului detenţiei la domiciliu şi a modalităţii de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa prin detenţie la domiciliu', se precizează în document. Conform aceleiaşi surse, unica dispoziţie cu privire la regimul detenţiei la domiciliu este inclusă în art. 381 alin. (3), prin care se stabileşte că prevederile art. 221 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător, însă conţinutul dispoziţiilor art. 221 este incompatibil cu domeniul executării pedepselor.
Ce mai constată ÎCCJ
ÎCCJ constată că se exceptează de la executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu persoanele condamnate pentru fapte comise 'cu violenţă', sintagmă ce nu permite identificarea, în mod exact, a sferei faptelor exceptate de la executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu. 'Astfel, de exemplu, infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzută în art. 371 C. pen. se poate săvârşi 'prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor', iar referirea la fapte comise 'cu violenţă' nu permite desprinderea unei concluzii clare privind includerea sau excluderea faptei prevăzute în art. 371 C. pen. în/din sfera excepţiilor', argumentează ÎCCJ.
O altă observaţie se referă la pct. 10 (art. 97), care modifică procedura de acordare a liberării condiţionate, în contradicţie cu dispoziţiile art. 587 din Codul de procedură penală. 'Astfel, prin dispoziţiile art. 97, în forma modificată, competenţa de a dispune liberarea condiţionată este atribuită judecătorului de supraveghere a privării de libertate, iar prin dispoziţiile art. 587 Cpp, nemodificate, liberarea condiţionată este menţinută în competenţa instanţei (judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere). Prin modificarea dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 254/2013 şi menţinerea dispoziţiilor art. 587 Cpp se creează un paralelism legislativ, încălcându-se art. 1 alin. (5) din Constituţie', se mai arată în sesizare. Argumentul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii este invocat şi în hotărârea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă şi a altor acte normative. 'Art. I pct. 37 modifică partea finală a dispoziţiilor art. 402 din Codul de procedură civilă, referitoare la pronunţarea hotărârii, în sensul că hotărârea 'se poate pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei'. Pronunţarea hotărârii 'prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei' nu permite stabilirea, cu precizie, a momentului pronunţării hotărârii, creând incertitudini cu privire la acest moment, în condiţiile în care legea atribuie momentului pronunţării hotărârii, în unele cazuri, funcţia de moment iniţial al curgerii termenelor pentru exercitarea unor căi de atac', se menţionează în document.
Judecătorii mai critică, printre altele, faptul că prin modificarea dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în sensul limitării posibilităţii casării cu trimitere şi prin nereglementarea soluţiei care poate fi pronunţată de ÎCCJ, se creează un vid legislativ care are ca efect imposibilitatea aplicării dispoziţiilor articolului în cauză, notează sursa citată.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
