Zglobia, indecenta axiomatică a morții

Magda Mihăilescu / 20 ian 2017 / 13:15 Salveaza PDF Comentarii
Descriere foto:

Am văzut, cândva, un film. Doi tineri evrei, alungați din facultate în timpul curățeniei rasiste, vin acasă exultând de fericire, pentru a-i da mamei lor o mare veste: a murit Hitler, a murit Hitler! 

Mama, profesoară, ea însăși dată afară din școală, respinge bucuria fiilor ei. Mai mult decât atât, le spune cu tristețe: "Ce fel de copii am crescut eu? În nicio împrejurare, oricât de mare ar fi răul care s-a abătut asupra ta, nu ai voie să sari în sus de bucurie la gândul morții cuiva. Îndiferent despre cine ar fi vorba".

Amintirea acestui film, cu exemplul lui extrem, venit dintr-o lume a unei morale greu de imaginat pentru unii, mi-a săgetat memoria când am citit nonșalantele rânduri ale unei artiste (actriță, dramaturg de succes) prin care convoca moartea, imaginată în popasul lângă un politician. Mai mult decât atât, îi indica Doamnei cu coasa și modul sigur de operare. De ce să se mai încurce, să mai aștepte cine știe cât, mai ales că omul este, încă, destul de tânăr. Să se dea bine pe lângă un regizor, Dan Chișu, să-l ispitească șoptindu-i numele respectivului personaj, pentru ca cineastul să-l treacă în distribuția viitoarei sale pelicule și jocurile sunt ca și făcute. Doar are mână bună, așa rezultă din calculele artistei, nu a îngropat el, regizorul, doi mari actori?

"Dan Chișu, nu știu cum faci tu, că l-ai distribuit pe domnul Albulescu în rol principal în filmul tău și, după aia, s-a dus. L-ai distribuit pe domnul Ion Besoiu în filmul tău, altul n-a mai făcut. S-a dus. Mă gândeam că poate ne-ai putea face un pustiu de bine, să scrii ceva și pentru Dragnea".

[citeste si]

Părăsind logica autoarei, care închide în ea acel gând urât, hulit, numit în popor a dori moartea cuiva, rezist tentației de a invoca instanțele unei minime morale. Ceea ce m-a înfiorat atunci când, dincolo de postarea actriței-scriitoare-regizoare am zărit hăul de ai cărui pereți s-a strivit și ultimul atom de morală, a fost indecența cățărării pe cadavre, trimiterea la umbrele a doi mari actori.

Unul dintre ei, Ion Besoiu, încă își mai doarme ultimul somn printre noi, pe catafalcul de la Teatrul Bulandra. Nu cunosc raporturile doamnei cu morala creștină și nici nu mă interesează. Sunt problemele ei, dar dacă tot dorești moartea cuiva, ieși la drumul mare, țipă-ți ura, pune-o la treabă, nu profita de o simplă întâmplare omenească pentru a construi o zglobie axiomatică a morții: "două cantitîți egale cu a treia sint egale între ele", nu?

Mircea Albulescu și Ion Besoiu au avut ultimele roluri în filmele lui Dan Chișu. Ar fi de ajuns, se înțelege, ca nevinovatul regizor, văzut, săracul de el, în chip de cioclu, să mai scrie pentru cineva anume, cu destinație, și jocurile sunt ca și făcute. Simplu, artisticește. Chibzuit la cuvânt. Morții nu i se spune pe nume, este mângâiată cu sfioasa sintagmă "după aia, s-a dus".

Actorii sunt "domnul Albulescu, domnul Besoiu" (chit că, în ordinea de dincolo de această lume, acolo unde toți suntem egali, cei plecați nu mai au nevoie de politețurile de pe pământ), politicianul căruia i se prescrie rândul nu are dreptul decât la numele de familie. Ca la armată. Mare lucrătură de stil. Bănuiesc că de acolo, din cerul lor mai mic, Albulescu și Besoiu ne zâmbesc amar.



Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.25