Pe Laura Nureldin am „întâlnit-o" la TV, dar mi se pare că ne știm de-o viață. Se lasă descoperită prin cărțile sale publicate la editura Herg Benet. Recent, a surprins prin decizia de a își încheia activitatea la Antena 3. Într-un interviu acordat DCNews, a vorbit despre decizia sa, precum și despre proiectul la care lucrează în prezent.
Ce te-a creat aşa cum eşti acum?
Să ți-o zic p-aia cu „Universul"? Nu ți-o zic, chiar dacă așa e. Totul. Genele, educația primită în familie, propriile experiențe (minunate sau oribile), propriile alegeri, timpul. Dar sunt departe de a fi o creație finalizată.
De ce scrii?
Din același motiv pentru care respir. E ceva care îmi vine la fel de natural; așa a fost mereu. De când am început să buchisesc, am scris. Pe pereți, în caiete de școală, pe foi de curs, pe blog, pe Facebook, în documente salvate prin diverse computere care și-au dat obștescul sfârșit... Și, de puțini ani, și în cărți.
Revertis, Demoni, Regii timpului. Cum îți vezi construcția literară? Diferă experiențele de la o carte la alta?
Știi că nu m-am gândit niciodată la cărțile enumerate de tine ca la o „construcție literară"? Pentru mine, sunt povești. Pe ele scrie teen fiction sau young adult; eu zic că-s povești pentru copii de orice vârstă. Un om care crede că e „prea matur" pentru povești e un om trist. Avem nevoie să visăm până când pășim în visul din urmă.
Te-ai gândit vreodată să îi înveți și pe alții să scrie?
Nu. Nici nu cred că aș fi bună la asta. Nu știu să-l învăț pe altul să scrie; pot, cel mult, să citesc ce a scris și să-i spun cum îi percep scriitura, ce anume mă face să simt, dacă mă face să simt ceva. Uite, ăsta ar fi singurul lucru pe care aș putea să-l spun cuiva care mi-ar cere să-l învăț să scrie: „Fă-mă să simt; fă-mă să simt ceva. Orice. Un text care nu trezește nimic în cititor e un text mort."
Auzim des: „În România, cu arta (oricare ar fi ea) mori de foame!" Se poate trăi din scris, azi, în ţara noastră?
Nu prea. Bine, presupun că nu e valabil pentru toată lumea, habar n-am. Dar, cu siguranță, e valabil pentru cei mai mulți autori. Toți mai facem câte ceva pe lângă. Eu, de pildă, traduc cărți, sunt și translator-interpret, fac voice over. Gândește-te că, din prețul unei cărți, autorul primește 10 la sută. Dacă o carte costă 30 de lei, asta înseamnă că autorul va primi 3 lei. Cam de-un covrig, așa. Și nu, nu e vina editurilor. Pur și simplu așa stau lucrurile în România.
Ce le-ai spune celor care nu au curajul să devină scriitori? Au talent, însă nu se simt pregătiţi să se facă cunoscuți publicului?
Dacă n-au curaj, înseamnă că încă nu li s-a „copt" povestea. Atunci când e pârguită, când a ajuns la maturitate, când vrea să se arate lumii, vor simți că le explodează mintea dacă nu o aștern pe hârtie ca să fie citită. Când e gata, povestea se cere singură „afară".
Lucrezi la un nou proiect literar? Ce ne poți dezvălui?
E o altă poveste fantasy. Un spin-off din Revertis, dacă vrei. A fost prima (și ultima, cu siguranță) dată când am crezut că „văd" firul poveștii de la început până la final. Așa că m-am pomenit cu un blocaj de toată frumusețea, pentru că gândul meu despre ce trebuia să fie nu se potrivea cu ce era de fapt. Am renunțat la ce credeam eu că e și am lăsat-o să fie ce vrea ea. Acum, scriu așa cum le-am scris și pe celelalte: lăsându-mă dusă și surprinsă de poveste.
Te-a dat cineva la o parte din vreo treabă pe care voiai să o faci doar pentru că ești femeie?
Da. Mi-a fost luată din mână greutatea, deschisă ușa, aprinsă țigara, umplut paharul... Și cred că doar în genul ăsta de situații e în regulă ca un bărbat să-i spună unei femei „lasă-mă pe mine, doar sunt bărbat". În rest, nu cred că există „treburi de femeie" și „treburi de bărbați". Și mai cred că nu trebuie să concurăm, ci să ne completăm. Aparținem aceleiași specii, nu e o luptă pentru supremație. Sau n-ar trebui să fie.
26 august a fost ziua în care ai spus pentru ultima dată: „Bună ziua, bine v-am găsit la știri, sunt Laura Nureldin". Spuneai că ai obosit psihic. Care a fost „picătura" ce a umplut paharul și te-a condus la o astfel de decizie?
N-a fost o picătură. A fost un ocean. De ură, de lipsă a dorinței de a comunica, de idei repetate obsesiv în spațiul public, de invective, de mitocănie justificată prin „corectitudinea" cauzei pentru care luptau unii sau alții. Meseria de prezentator e una foarte frumoasă - în ciuda opiniei unora care n-au pășit în viața lor într-un studio TV, să fii prezentator de știri înseamnă mult, mult mai mult decât să citești din prompter; or, nici asta nu-i ușor. Chiar, pe ăștia care numesc „prompteriști" prezentatorii de știri le-aș pune să citească cinci minute un text scris pe prompter. Cu intonație, respirație corectă, frazare logică, mimică adecvată, dicție, calm orice s-ar întâmpla pe lângă ei, orice li s-ar fi întâmplat înainte de live... S-ar putea să fie surprinși. Meseria de prezentator, ziceam, e una foarte frumoasă. Dar, la un moment dat, m-am uitat în jur și am văzut că nu prea mai am pentru cine s-o fac. Cu puține excepții, oamenii au început să ne vadă ca pe niște soldăței de plumb care trebuie să spună așa sau altfel, care trebuie să aibă atitudinea ce rezonează cu convingerile lor, ale celor din fața televizorului. Or, treaba prezentatorului e cu totul alta. Eu, una, am făcut-o mereu la fel, indiferent unde am lucrat în cei 16 ani „la televizor". Doar percepția unor telespectatori s-a schimbat în funcție de sigla care apărea lângă mine. Eu am rămas aceeași.
Există o credinţă / un principiu de care nu te-ai putea despărţi pentru nimeni şi nimic?
Să nu fac rău cuiva cu bună știință. Voit. Nici cu gândul, nici cu vorba, nici cu fapta. Pentru că răul se întoarce. Păcat că oamenii care fac rău gratuit nu realizează asta.
Când ai râs ultima oară și de ce?
Chiar nu știu. Râd des; când vorbesc cu oameni dragi, când citesc ceva, când văd vreun meme haios pe net, când scriu... Da, da, mi se întâmplă să râd și când scriu; ți-am zis deja că-mi place să mă las surprinsă de poveste, chiar dacă eu sunt cea care o așterne pe hârtie.
Ai putea cuprinde într-o singură propoziţie ceea ce ai trăit până acum?
Sunt Laura Nureldin.
Pentru final, câteva întrebări la care aș vrea să răspunzi într-un cuvânt (sau cum îți dictează inima):
Cartea de care nu ai putea să te desparți: Multe.
Omul de la care ai învățat cel mai mult: Mătușa.
Locul unde sufletul ți-e acasă: Acasă.
Sunetul preferat: Muzică.
Cât poate suporta o inimă: Viață.
Cuvântul care te povestește cel mai bine: Om.
Sursa fotografii: Facebook / Laura Nureldin
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
