Ion Iliescu, figura centrală a tranziției românești post-decembriste, a murit. De la „ultimul pe listă” în seara Revoluției din 1989, până la arhitectul unei democrații fragile, contestate, dar longevive, Iliescu a marcat profund ultimele patru decenii ale istoriei României. Fost lider comunist, apoi președinte ales de trei ori, Ion Iliescu a fost simultan simbolul stabilității și al stagnării, al consensului și al controverselor. Plecarea sa marchează sfârșitul definitiv al unei epoci în care România a învățat, uneori dureros, să fie liberă.

Ion Iliescu: De la „ultimul pe listă” la figura centrală a tranziției românești

Pe 22 decembrie 1989, în seara în care Ceaușescu fugea cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central, o mână de oameni începeau să contureze noua putere a României post-comuniste. În haosul și fervoarea acelor ore, se naște Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), structura provizorie care prelua conducerea țării. Unul dintre numele de pe acea listă avea să rămână definitoriu pentru următorii 15 ani de istorie românească: Ion Iliescu.

Într-un gest devenit simbolic, citind lista noii conduceri în direct la televiziunea publică, Iliescu rostește cu modestie teatrală: „Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu.” Aparent un nume de final, o simplă încheiere de inventar. În realitate, el era centrul de greutate, omul care urma să preia frâiele unei Românii aflate în plină implozie socială, economică și instituțională. Iliescu fusese deja „cineva” - un fost lider comunist marginalizat de Ceaușescu, dar cu o imagine curată și cu reputație tehnocratică. Era omul pregătit pentru această clipă, într-un context istoric lipsit de reguli.

Duminica orbului: consfințirea unei puteri absolute

Alegerile din 20 mai 1990, cunoscute drept „duminica orbului”, au fost un moment de cotitură pentru democrația românească. Într-un climat tensionat, marcat de frică, incertitudine Ion Iliescu câștigă alegerile prezidențiale cu peste 85% din voturi. Era o victorie copleșitoare, dar și începutul unui lung drum de tranziție ambiguă, în care Iliescu avea să joace rolul unui președinte cu prerogative extinse, dar într-un sistem încă în formare. O victorie uriașă, dar la fel de controversată.

Această primă victorie îi oferă legitimitatea de care avea nevoie pentru a începe construcția unei noi ordini politice. Însă lipsa unui proiect clar de reformă și ambiguitatea ideologică au făcut ca perioada 1990–1992 să fie definită prin conflicte sociale, mineriade și reforme întârziate. Iliescu reușește să impună o stabilitate relativă într-un context în care vecinii est-europeni mergeau deja accelerat spre reforme de piață și integrare occidentală. Dar România a rămas mult în urma celorlalte state din fostul bloc sovietic.

Mandatul doi: stagnare sub umbrela lui Văcăroiu

Iliescu câștigă al doilea mandat în 1992, de această dată cu aproximativ 60% din voturi. Deși era clar că autoritatea sa începea să se erodeze, victoria rămânea solidă. Guvernarea este încredințată lui Nicolae Văcăroiu, un tehnocrat fără ambiții politice vizibile. Astfel se instalează ceea ce mulți istorici numesc perioada de „băltire”, ani de stagnare economică, cu o reformă timidă, lipsită de coerență, în care România pierde startul față de vecini precum Polonia, Ungaria sau Cehia.

Occidentul își mută atenția în altă parte. România intră într-o zonă gri, cu o democrație fragilă, economie instabilă și o clasă politică în derivă. Deși în exterior era criticat pentru lentoare și ambiguități, în interior, Iliescu continua să fie perceput ca o ancoră de echilibru într-un ocean de incertitudine.

Snagov 1995: primul semn al orientării pro-occidentale

Totuși, în 1995, Ion Iliescu face un gest de mare semnificație: organizează Conferința de la Snagov, unde reunește liderii tuturor partidelor parlamentare pentru a semna un angajament comun, România își asumă obiectivul integrării în NATO și Uniunea Europeană. A fost, poate, prima mare decizie strategică pe termen lung luată în mod clar de clasa politică românească post-decembristă.

Un om ancorat profund în nostalgii comuniste și parte a sistemului comunist, semnătura de la Snagov a rămas în istorie prin înțelegerea faptului că România nu avea altă opțiune decât să urmeze direcția Vest. Acest moment a fost considerat de unii istorici „actul de naștere al consensului euro-atlantic românesc”.

1996: pierderea puterii și prima tranziție democratică reală

Alegerile din 1996 aduc o altă premieră: prima schimbare democratică de putere prin vot. Deși încă puternic, Iliescu simte cum terenul se surpă sub picioare. Florian Coldea, fostul șef al SRI, își face partid și candidează împotriva lui. Șocul vine însă din altă parte, Emil Constantinescu, candidatul Convenției Democrate, câștigă sprijinul societății civile, al intelectualilor și al unei părți semnificative din sistem. În turul al doilea, Iliescu pierde.

Este pentru prima oară când Iliescu intră în opoziție. Cu toate acestea, tranziția se face pașnic. Nu există contestări grave ale rezultatului alegerilor, nu există blocaje instituționale. Fostul președinte se retrage temporar, dar păstrează influența în partidul său, care va reveni în forță în doar patru ani.

1999: retragerea strategică a bătrânului tactician

În anul 1999, scena politică românească a fost marcată de o criză guvernamentală inedită. Președintele Emil Constantinescu, aflat la finalul unui mandat tot mai fragil, l-a „demis” pe premierul Radu Vasile, deși Constituția nu îi permitea explicit un astfel de gest. De fapt, premierul nu demisionase formal, dar Constantinescu a „constatat” această demisie, un artificiu juridic controversat. În Parlament, lucrurile s-au inflamat. Tabăra PSD-ului din opoziție, animată mai ales de tinerii săi parlamentari, cerea moțiune de cenzură. Tentația politică era evidentă: să forțeze căderea guvernului și să creeze un nou echilibru de putere.

Ion Iliescu a intervenit însă decisiv: a cerut prudență, echilibru, răbdare. „Nu putem lăsa țara fără președinte și fără premier”, le-a spus colegilor de partid. A fost un gest de maturitate politică, de strategie și de gândire de stat. A ales să evite haosul și instabilitatea într-un moment în care România nu-și permitea o criză instituțională totală. Un moment de repliere tactică a unui lider cu experiență.

2000: Reîntoarcerea în fruntea statului și începutul finalului

După doar un an, în 2000, Ion Iliescu revenea la Palatul Cotroceni. România fusese zguduită de o guvernare slabă și de creșterea exponențială a populismului. În turul doi al alegerilor prezidențiale, Iliescu a fost văzut ca singura barieră credibilă în fața ascensiunii lui Corneliu Vadim Tudor, liderul PRM. Societatea civilă, personalități culturale precum Ana Blandiana și Doina Cornea, altădată critici vocali ai lui Iliescu, l-au susținut explicit. Era, cum avea să se spună mai târziu, o alegere „cu mâna stângă la nas”.

După alegeri, PSD-ul avea o majoritate confortabilă. Dar în interiorul partidului începea o luptă surdă între generații. În acest context, apare faimoasa replică: „Prostănacul!”. Ion Iliescu o lansează public, referindu-se la Mircea Geoană, care se grăbise să formeze guvernul între cele două tururi de scrutin, negociind cu UDMR. Gafa a fost speculată de Vadim Tudor, iar publicul a fost pus în fața unei dileme greu de înghițit: între aroganța unuia și radicalismul celuilalt, Iliescu apărea din nou ca un lider al echilibrului.

2005: Revelionul lui Geoană și sfârșitul unei epoci în PSD

După revenirea la Cotroceni, Iliescu își dorea să lase moștenirea politică pe mâini „sigure”. A urmat celebra noapte de foc din decembrie 2005, supranumită de jurnaliști „Revelionul lui Geoană”. În drumul spre congres, în mașina care îi transporta pe liderii PSD, a avut loc o discuție tensionată: cine va fi președintele partidului – Ion Iliescu sau Adrian Năstase?

Negocierile au continuat la Hotel Confort, într-o ședință PSD extinsă care a durat până în zorii zilei. În cele din urmă, niciun consens nu a fost atins. Jurnalistul care relata în acea noapte spunea că redacțiile nici nu au mai apucat să închidă edițiile tipărite. Confuzia era totală. Din acest conflict de orgolii, avea să se nască o nouă conducere, cu Mircea Geoană în frunte, dar cu un partid mai divizat ca niciodată.

Un refuz al folclorizării politicii: nu mai candidează

În 2004–2005, în contextul în care se schimba legea electorală și se introducea sistemul de vot uninominal, Iliescu a refuzat să mai candideze. „Omul și locul” deveniseră slogane de campanie. Într-un peisaj în care pe listele de candidați apăreau cântăreți de muzică populară și personaje mondene, Iliescu a considerat că Parlamentul își pierde grav demnitatea. A ales să nu mai candideze.

Marginalizarea din PSD și izolarea simbolică

În anii următori, Iliescu a fost eliminat discret din Consiliul Național al PSD. Nu este clar nici astăzi dacă decizia i-a aparținut lui Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta sau Liviu Dragnea. Dar cert este că fondatorul partidului a fost marginalizat. Când Mircea Geoană rata victoria în turul doi al prezidențialelor în 2009, Iliescu devenea țap ispășitor — apăruse în turul întâi la sediul PSD cu o bască muncitorească pe cap, iar mulți i-au atribuit imaginea de „balast comunist” care ar fi stricat campania.

După venirea lui Dragnea la conducere, Iliescu s-a retras complet din viața publică. Nu a mai intervenit, nu a mai comentat, nu a mai fost invitat pe scenă. Dar nu a plecat niciodată. E singurul președinte PSD care a rămas membru de partid din prima până în ultima zi.

1991 – Congresul FSN și desprinderea lui Iliescu

În prima parte a anului 1991, când au început pregătirile pentru primele alegeri din era post-comunistă, frontul supranumit „mașina de vot” era controlat de liderul FSN, Petre Roman. La structurile de conducere centrală (CFSN), au fost propuși nume precum Adrian Severin, Radu Berceanu și Traian Băsescu, fără niciun reprezentant din cercul lui Ion Iliescu. Situația era clară: dacă nu ar fi acceptat Petre Roman, Iliescu nici nu ar fi avut loc pe listă. În acel moment, Văcăroiu (considerat părintele Constituției), Oliviu Gherman și alții au părăsit congresul, lansând FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale). Adevărata lovitură politică: au amânat alegerile prezidențiale de la mai-iunie până în noiembrie. Decizia s-a dovedit inspirată – în noiembrie, FSN (mai întâi ca FDSN) a câștigat detașat, iar ulterior, guvernarea a fost preluată de „patrulaterul roșu” condus de Văcăroiu, în timp ce Petre Roman și PD-ul au pierdut poziția de forță principală și au intrat în opoziție.

2000 – Fuzionarea și apariția PSD modern

Anul 2000 a adus o transformare majoră pe scena politică românească: Partidul Socialist Român (PSR), condus de Alexandru Athanasiu (după Convenția Democrată), s-a fuzionat cu FDSN/PDSR. Rezultatul oficial: Partidul Social Democrat (PSD). Această fuziune, desfășurată în perioada 2001-2002, a condus la resetarea brandului social-democrat. Traian Băsescu, văzând că stânga era o forță consolidată, și-a schimbat rapid opțiunea ideologică și, în doar o săptămână, a migrat spre dreapta, pregătindu-se politic bătălia pentru Primăria Capitalei și Președinție.

1996 – O schimbare înainte de alegeri

În 1996, intrăm în scena politică cu un episod tensionat înainte de alegerile prezidențiale: Virgil Măgureanu, directorul SRI, părăsește structurile securității pentru a lansa un partid propriu și a-l sprijini pe Emil Constantinescu în campanie. Ion Iliescu, surprinzător, nu contracarează agresiv și acceptă statutul de opoziție. Este o dovadă că menținerea sa în cursa electorală nu era o chestiune de orgoliu, ci de respect instituțional, chiar dacă, în final, avea să piardă președenția.

Un tablou și un simbol

Un episod aproape necunoscut, dar simbolic pentru tranziția tehnologică a României, vine din anii '70. Ion Iliescu, pe atunci ministru al Tineretului, a participat la recepția primului calculator IBM adus în România. Decenii mai târziu, compania i-a oferit un tablou reprezentând acel moment. Nu era doar un gest de curtoazie, ci o recunoaștere a rolului său într-un început de digitalizare timidă într-un regim profund analogic. Tabloul a devenit un obiect discret de decor, dar cu greutate istorică pentru cei care înțeleg simbolistica sa.

Canalul București-Dunăre: proiectul respins de Iliescu

În anii '80, Nicolae Ceaușescu împingea ideea unui „Canal București-Dunăre”, un proiect megalomanic gândit să transforme Capitala într-un port fluvial. Ion Iliescu, deși parte din structurile comuniste, s-a opus ferm proiectului, invocând inutilitatea și impactul urbanistic devastator. A fost una dintre primele sale poziții vizibil diferite față de Ceaușescu, ceea ce i-a adus marginalizarea ulterioară în partid și trimiterea într-un „exil” profesional la Editura Tehnică.

Casele naționalizate: între dreptate și pragmatism social

În chestiunea extrem de sensibilă a caselor naționalizate, Iliescu a preferat o abordare socială, nu una revizionistă. „Să nu corectăm o nedreptate cu altă nedreptate”, spunea el, referindu-se la faptul că în acele case locuiau, adesea de zeci de ani, mai multe familii fără altă alternativă locativă. Decizia de a nu evacua în masă chiriașii a fost criticată de foștii proprietari, dar a contribuit la evitarea unui val de tensiuni sociale într-o Românie deja destabilizată.

Iliescu și privatizările: un scepticism temperat

În contextul valului de privatizări din anii ’90, Ion Iliescu a formulat una dintre cele mai cunoscute și citate replici ale sale: „Monopolul privat e mai al dracu decât monopolul de stat”. Era o ironie amară, dar și o reflecție lucidă asupra haosului economic din perioada de tranziție, când monopolurile de stat au fost înlocuite, adesea, cu monopoluri de cumetrie. Pentru Iliescu, tranziția nu însemna haiducie economică, ci o trecere treptată, protejând clasele vulnerabile.

Capitalismul de cumetrie: o expresie devenită doctrină critică

Tot lui Iliescu îi aparține sintagma „capitalism de cumetrie”, un termen cu o forță aproape literară, care a devenit emblematic pentru România post-decembristă. Era modul său de a denunța rețelele de influență, numirile politice bazate pe relații de rudenie, afaceri făcute „pe pile și relații”. Chiar dacă a fost acuzat că nu a combătut cu suficientă fermitate fenomenul, Ion Iliescu a fost printre primii care i-au dat un nume – și o condamnare morală.

„Voi ieși din politică cu picioarele înainte” - și s-a ținut de cuvânt

Într-un interviu acordat la începutul anilor 2000, întrebat dacă va mai reveni vreodată în politică, Ion Iliescu a spus: „Voi ieși din politică cu picioarele înainte”. A fost o frază care părea, pe moment, un simplu joc de cuvinte. Dar anii au trecut, și așa a fost. Nu a plecat din partid ca alții, nici cu scandal, nici cu frustrări. Nu a fost exclus, nu și-a făcut alt partid, nu a intrat în opoziție față de succesorii săi. A rămas până la capăt „ultimul pe listă”. Un personaj controversat, intrat în istorie.

Google News icon Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News