Decesul și incinerarea cineastului Sergiu Nicolaescu la începutul acestui an a beneficiat de un interes deosebit din partea presei, dar și al societății românești. Mult-controversata incinerare a regizorului a lăsat în urmă mulți români neconsolați că nu vor putea aduce un omagiu lui Sergiu Nicolaescu într-un cimitir, deși văduva acestuia intenționează să ridice un monument în memoria regizorului până la 13 aprilie, data când cineastul ar fi împlinit 83 de ani. Iată, însă, că marele teolog Dumitru Stăniloae explica, în prima jumătate a secolului trecut, de ce trebuie să i se dea considerație trupului și după ce acesta este părăsit de suflet.
Într-un material publicat în Telegraful Român din 14 ianuarie 1940, intitulat Incinerarea, preotul profesor doctor Dumitru Staniloae susținea că a te lăsa incinerat, "când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului”, informează boiroul de presă al Patriarhiei.
Printre motivele de ordin religios, profesorul Dumitru Stăniloae amintește de faptul că "nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea", dar explică, de asemenea, și cum creștinismul se silește să "descopere adevărata frumuseţe a trupului, făcându-l organ al nobleţei spirituale, al harului şi îndumnezeirii".
"Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc. (...) Spiritul omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta splendorile sale, puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne îmbogăţim sufletul, chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin trup comunicăm altora ideile şi sentimentele noastre. Creştinismul nu dispreţuieşte trupul, nu-l schimonoseşte şi nu caută să-l omoare, ci se sileşte să-i descopere adevărata frumuseţe, făcându-l organ al nobleţei spirituale, al harului şi îndumnezeirii", scria profesorul Dumitru Stăniloae, potrivit sursei citate.
Pentru cei care ar putea să se întrebe de ce trupului ar putea să i se dea considerație și după ce este părăsit de suflet, teologul Stăniloae a oferit și alte numeroase motive în susținerea tezei potrivit căreia "sufletul poporului român nu are nevoie de asemenea spectacole", precum incinerarea.
"Pe faţa celui dispărut rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a murit.Când priveşti la ea, nu poţi să nu ai impresia că cel mort trăieşte, că faţa lui continui să aibă un sens, să exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleaşi pe care le-a exprimat cât era viu. Cum să arunc în foc aceste sensuri, cum să ard o faţă care continuă să-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viaţă întreagă? Cum să dau focului o imagine scumpă, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag şi respectat? Preţuieşti o haină veche, un obiect de care te-ai servit odată tu sau cei apropiaţi; cum să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi toată viaţa celui scump?
Nu este mai bine apoi pentru sufletul meu să rămână cu impresia că cel mort a plecat numai, decât să-mi produc pe cale silită senzaţia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credinţei creştine această impresie de plecare a celui răposat, decât senzaţia dură de distrugere?
Când este ars în faţa mea şi mi se dă la urmă un pumn de cenuşă, mi-am produs tocmai această senzaţie de definitivă distrugere, pe când, dacă i-am acoperit faţa cu giulgiul pământului, rămân în adâncurile sufletului cu un sentiment că numai cel mort a plecat într-o altă lume, în care continuă să trăiască, că numai el doarme; doarme în relaţie cu noi, căci cu o faţa interioară este întors spre o altă viaţă mai frumoasă.
Porunca dumnezeiască de a nu ucide are apoi referinţă şi faţă de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie să ucidem, ci să lăsăm să sfârşească prin aceeaşi voie dumnezeiască - pe cale naturală - prin care s-a şi creat. Precum n-avem voie să ucidem sufletul, aşa n-avem voie să distrugem trupul, ci să lăsăm legea naturală să-şi urmeze cursul ei după plecarea sufletului.
Arderea este actul în care se manifestă cel mai mare dispreţ al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decât doar mărăcinii. Mai arde lemne ca să se încălzească, potrivit tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce să arzi trupul omenesc? Trebuie să-l dispreţuim atât de grozav? Sau aduce aceasta un folos întreţinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea firească a vieţii?
În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.
Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (...) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole", a scris părintele Stăniloae în urmă cu mai bine de șapte decenii în urmă despre mult controversata decizie a unor oameni de a lege să fie incinerați, se amintește în documentul citat.
Dumitru Stăniloae, născut la 16 noiembrie 1903 în Vlădeni, comitatul Brașov, a fost preot, teolog, profesor universitar, dogmatist, traducător, scriitor și ziarist român, fiind considerat unul dintre numele proeminente ale teologiei europene din secolul XX. Membru de Onoare al Academiei Române (1991), părintele Dumitru Stăniloae a decedat în 1993, în București.
În 2002, Bartolomeu Valeriu Anania, în cartea Apa cea vie a Ortodoxiei, scria despre Dumitru Stăniloae: "Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional".
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
