Iată ce a scris Mirel Palada, pe Facebook:
În curînd, voi fi plecat ceva mai mult timp, vreo două săptămîni. Drept pentru care, zilele astea m-am tot chinuit să rezolv ce puteam să rezolv, să fiu cu mintea limpede și desprinsă perioada următoare. “Să nu-ți iei electronice după tine”, mi-au recomandat prietenii. Nu am cum să nu-mi iau. O să le am după mine. Dar nu electronicele sînt cele mai importante, ci sufletronicele. Cum îți așezi creierul. Gîndurile. Prioritățile.
Și mi-am dat seama că, încet-încet, mă desprind emoțional de toate cele pe care încerc să le gestionez. Proiecte profesionale, relații umane. Cum o pica. Ia mai descurcați-vă și singuri. Vedem noi cînd m-oi întoarce. O răceală emoțională, o desprindere de cele lumești de zi cu zi, o neutralizare a preocupărilor.
Și, chiar într-unul din momentele în care stăteam de vorbă cu una din persoane și ea îmi explica cum trebuie făcut și ce o să fie și cum o să decurgă și care sînt pașii următori - știți voi, cele ale treburilor, ale bătăilor operaționale de cap, “totul să meargă bine, țeapa să iasă fain, să nu se neglijeze problema de design”,
m-a lovit așa ca o iluminare rea: măi să fie, să știi că așa este și înainte să mori. Nu îți iei la revedere, de fapt te desprinzi. Te rupi. Nu-ți mai pasă. Altele sînt problemele urgente: să respiri, să nu respiri, să-ți bată inima, să nu-ți bată inima, să horcăi, să strîngi din dește, să te zvîrcolești, să te sufoci, să cauți lumina, să n-o găsești, să urli, să mori.
Să mori.
Și ceilalți, la naiba, să se mai descurce și singuri, tu ai alte treburi, mult mai importante, pe lîngă care toate zbaterile astea curente dintr-o dată devin ceea ce sînt de fapt: niște bicisnicii vremelnice, niște păcăleli, niște țepe ontologice.
Să nu se neglijeze problema de design, Țeapa să fie suplă, să satisfacă clientul, Să se potrivească perfect cu clima și ambientul.
Și atunci, cînd persoana respectivă povestea preocupată, iar eu dădeam sfătos din cap și ziceam “da, da, cum să nu, bineînțeles”, timp în care în mintea mea deja văzusem tot procesul de desprindere, de moarte, de putrezire, de dizolvare în cele ale naturii, atom la atom, viermișor la viermișor, calciu la piatră, dust to dust, ashes to ashes,
mi-am dat seama. Mi-am dat seama că numai în preajma morții sîntem cu adevărat vii și gîndim cum trebuie.
Gîndurile astea ale mele de ieri au fost, evident, înaintea atacului terorist de la Nisa. Nu e prima dată cînd le-am avut. Sînt o persoană care se gîndește destul de des la moarte, căci știu care sînt lucrurile cu adevărat importante pe acest pămînt.
Nu e nevoie să moară oameni ca să trebuiască să ne gîndim la moarte. Cînd se întîmplă asemenea lucruri, evident că moartea devine preocuparea cea mai importantă. De fapt, însă, ar trebui să ne gîndim la moarte mai ales cînd moartea nu e în preajma noastră. Ne ajută să fim vii și să fim oameni mari, cu picioarele pe pămîntul în care se sapă mormintele, nu păpuși cretine și bicisnice și inutile și proaste și blegi.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei morți. Morți în Franța. Morți în Israel. Morți în Turcia. Morți în Pakistan. Morți în Irak. Morți în America. Morți în Venezuela. Morți în Groenlanda. Moartea nu cunoaște naționalitate. Moartea nu cunoaște religie. Moartea nu cunoaște diferențe.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei morți și să-i înțelepțească pe cei vii. Să ne gîndim la ei, să ne rugăm pentru ei și să nu uităm singurul lucru cu adevărat important: moartea. Doar cînd te gîndești la moarte trăiești cu adevărat.
Nu, nu mă pregătesc să mor. Mă pregătesc să plec doar în vacanță. O să fie o vacanță foarte faină, sînt sigur de asta. O să am și electronice la mine, și sufletronice. Dar cu un gînd despre moarte sîntem cu toții datori.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
