Daniel Cristea-Enache, față în față cu 600 de elevi bucureșteni

Flaviu Predescu / 24 sep 2018 / 14:41 Salveaza PDF Comentarii
Descriere foto:

Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române din București, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, a organizat în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri, mai multe întâlniri ale scriitorilor și criticilor literari cu elevii colegilor bucureștene.

Săptămâna trecută, la Colegiul Național Mihai Viteazul din București, a fost rândul criticului și istoricului literar Daniel Cristea- Enache să susțină o prelegere despre cele mai semnificative momente din ultimul secol de literatură, în opinia sa.

Daniel Cristea Enache le-a mărturisit elevilor și dascălilor de limba și literatura română, prezenți în număr de 600, despre motivul care a stat la baza opțiunii sale și anume faptul că tatăl său Titus Enache plecat dintre noi la o vârstă tânără a fost elev al Colegiului.

Gazdă a fost directorul CNMV – domnul Sever Popa, secondat de inimoșii profesori de limba și literatura română a prestigiosului Colegiu.

Ion Barbu, Arghezi și Eminescu – cei mai pomeniți poeți

„Scurta prezentare pe care o să v-o fac despre frumusețea și intensitatea literaturii române, nu va apela la foarte multe elemente tehnice, care probabil vă interesează mai puțin decât profilul general. Eu angajam niște discuții cu băiatul meu care a fost elev la liceul „Tudor Vianu" , de informatică, era și este pasionat de matematică și de informatică și mă întreba de pildă despre poezia lui Ion Barbu, pe care o avea în programă și despre care nu articulase el un punct de vedere foarte clar. Și atunci i-am spus: „Măi, Matei, poezia lui Ion Barbu n-au înțeles-o cei mai buni critici interbelici (cel puțin în primă instanță!) de ce crezi că o poți înțelege tu după prima lectură? Este un fapt că în epoca interbelică mari noștri critici: Lovinescu, Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, au făcut o adevărată „cherelă" critică pentru a decripta simbolurile acestei poezii care ne dă și astăzi de furcă. Tudor Vianu a scris și o carte despre poezia lui Ion Barbu, cu care fusese prieten bun, cum poate știți, încă din adolescență și Călinescu malițios l-a acuzat pe Tudor Vianu că a scris o carte atât de bună pentru că i-a explicat Ion Barbu însuși cum stă treaba cu poezia lui. Întrebarea este: cât de mult a evoluat literatura română și poezia românească pentru ca să se înfățișeze la un moment dat la Cenaclul Sburătorul, un poet pe care nu-l chema Ion Barbu, îl chema Ion Popescu (pentru că Lovinescu i-a dat acest pseudonim „Ion Barbu" pe el îl chema de fapt Dan Barbilian) cât de mult a evoluat poezia românească pentru ca un poet de factura atât de specială, ermetică, critică, simbolică și simbolologică, precum Ion Barbu să apară. Cât de puternic a evoluat literatura română pentru ca la numai 30 de ani, trei decenii de la apariția volumului de Poesii a lui Eminescu (în ce an a apărut acest volum de poezii a lui Eminescu?) – 1883, foarte bine. La numai 30 de ani Tristan Tzara, plecat din Moinești la Cabaret Voltaire de la Zurich (iată că avem nu numai un centenar al României, avem și un centenar al avangardismului) să lanseze Manifestul Dadaismului.

Literatura română a recuperat foarte rapid decalaje

Avem așadar numai treizeci de ani între romantismul ilustrat de Eminescu, e drept un romantism târziu pentru că Eminescu rămâne ultimul mare romantic european, el este contemporan cu mari poeți ai modernității din Franța. Deci numai treizeci de ani au trecut în literatura română, în poezia românească de la romantism la dadaism, la avangardismul extrem. O evoluție pe care culturile occidentale, literatura franceză, în special, au făcut-o într-un mod lent, organic și așezat. Întâi clasicist, apoi romantism, apoi simbolism, abia apoi modernism, avangardism și la final postmodernism deci toate aceste paradigme vin una după cealaltă și una după epuizarea celeilalte paradigme, căreia i se și opune. Romantismul se opune programatic clasicismului, modernismul romantismului și așa mai departe. Această evoluție firească, organică, din culturile occidentale, la noi nu a fost posibilă. Noi am fost mereu sub presiunea altor fapte decât cele strict culturale, noi nu am avut niciodată timp și totdeauna am fost în întârziere, totdeauna am avut un decalaj, totdeauna ne-am străduit să prindem din urmă Europa, pentru că modelele noastre nu au fost niciodată cele din proximitate. Noi nu vrem să prindem din urmă Bulgaria sau Serbia sau Polonia, noi vrem să prindem din urmă Franța și Germania, modelele noastre se află la distanță.

Cum s-a putut reuși așadar performanța ca această literatură întârziată precum literatura română (acesta-i adevărul!) Această literatură în decalaj istoric și cultural precum cea română, să ajungă, nu numai prin Tristan Tzara să vină cu Manifestul Dadaismului, înainte de finalul Primului Război Mondial, dar spre finele epocii interbelice să-i facă pe avangardiști să spună că polul literaturii avangardiste, polul suprarealismului s-a mutat la București. Asta este valabil și astăzi, pentru clasa noastră politică, într-adevăr, dacă-i vezi îți repeți ca polul suprarealismului s-a mutat la București. Dar din punct de vedere cultural, din punct de vedere literar, sigur că ne amuzăm amar trebuie să ne dăm seama că chiar dacă avem vocația întârzierii, avem și posibilitatea, avem capacitatea extraordinară de a recupera rapid, aproape furibund decalajele așa cum fac studenții mei și așa cum faceți dumneavoastră dar în facultate va fi și mai relevant, când veți învăța numai în sesiune și numai cu trei zile înainte de examen. Se fac atunci în acele zile și nopți albe, se fac adevărate cercuri de lectură printre studenți. Fiecare student citește o singură carte și o povestește celorlalți din cerc, astfel încât să nu trebuiască să citești cincisprezece cărți pe care le aveai în timpul semestrului și să-ți faci câte-o idee despre fiecare.

Cam în acest fel, al unui cerc de lectură sui generis, s-au petrecut lucrurile și în epoca interbelică și pentru poezia românească dar și pentru proză. În loc ca acele paradigme despre care vorbeam să vină în succesiune, ele au venit la noi...dacă n-au venit în succesiune, cum puteau să vină? În...concomitență, în amestec, în formule hibride, într-un fel de bricolaj uluitor, în care de pildă Eminescu este simultan, romantic și clasic , ba chiar clasicist, face poezie cu formă fixă, exprimă viziuni eleate, exprimă aceeași structură a adevărurilor eterne și a ființei inalterabile. Eminescu este și un mare romantic în poemele aluvionare, în poemele cu o mare răsfirare imaginativă. Deci Eminescu este și romantic și clasic de parcă aceste două paradigme nu ar fi în opoziție programatică.

Arghezi în epoca interbelică și mai apoi, pentru că să ne reamintim Arghezi debutează la cenaclul lui Macedonski, iar la finalul carierei sale este contemporan cu Nichita Stănescu și Marin Sorescu, cu tinerii poeți ai generației 60, deci putem spune că Arghezi este contemporan cam cu toată istoria poeziei românești semnificativă de la Macedonski și până la Marin Sorescu. Arghezi în versurile sale, după cum știți, este modernist dar este și tradiționalist, are tangențe cu avangarda, este în același timp mitologizant și religios, scrie Psalmii pe care-i studiați dumneavoastră în manuale și-și propune să pipăie transcendentul și să urle: Este! De parcă transcendentul pipăit ar mai fi transcendent. Observa foarte bine un istoric literar pe nume Ovid S. Crohmălniceanu, că momentul în care Arghezi ar avea prin pipăire această atingere a absolutului, acel „absolut" ar deveni în chiar acel moment, un „relativ".

Prin urmare, ca să trag o primă concluzie, aș spune că frumusețea literaturii române stă nu numai în recuperarea spectaculoasă a decalajului istoric ci și în diversitatea extraordinară de formule și de vârste ale poeziei, pe care evoluția particulară a României culturale o prezintă. Din acești hibrizi rezultă texte extraordinar de interesante, care nu mai pot fi decodate și nu mai pot fi interpretate prin apel la un anumit cod doctrinar. Ele pot fi citite în sine și putem vedea modulațiile fiecărei strofe și a le fiecărui vers: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste/ Intrată prin oglindă în mântuit azur/ Tăind pe înecarea cirezilor agreste/ În grupurile apei, un joc secund, mai pur." Prima strofă din poezia lui Ion Barbu, acea strofă uluitoare fără nici un predicat – „Nadir latent! Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi /Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.". Am să vă spun și o poezie mai scurtă a lui Eminescu, ca să vedeți cât de simpatic era Eminescu, viitorul poet național, după o seară udată cu destul de mult vin. Spune așa Eminescu în Cristalografie: „Când aduce blonda Liză/ Socoteala unei vedre,/ Universul cristaliză/ Hexacontetraedre!" deci după mai multe vedre cu vin poetul romantic și clasic în același timp vedea figuri geometrice foarte complicate.

Literatura română și evoluția sa în comunism

Frumusețea acestei literaturi, din nefericire, din păcate, s-a întrerupt odată cu 1947-1948, când s-a instalat la noi după cum știți, după abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, o abdicare forțată făcută literalmente cu pistolul pe masă, s-a intrat într-un regim dictatorial care a durat până în decembrie 1989 și care a cunoscut două perioade: perioada stalinistă, epoca numită a realismului socialist, care merge până în 1959- 60, în cultură și din 60, anul care debutează editorial Nichita Stănescu, Cezar Baltag și Ilie Constantin întru aceeași colecție a Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA) deci...din 1960 până în 1989 avem o altă configurație literară. Această a doua perioadă din regimul trecut a fost o perioadă foarte fastă pentru literatura română și pentru poezia noastră. În schimb, din perioada anterioară, cea a realismului socialist, în care literatura devenise un fel de vehicul propagandistic și ideologic și în care poezia trebuia să preamărească colectivizarea și naționalizarea, din acea perioadă nu se mai poate reține din punct de vedere artistic mai nimic.

Când țineam cursuri de literatură română postbelică și le citeam studenților versuri scrise în anii 50, ei râdeau în hohote. Erau atât de penibile, atât de ridicole, încât ei le interpretau ca pe niște parodii, ca și cum ar fi fost scrise la mișto. Din păcate nu erau scrise la mișto, erau foarte serios scrise și ele reprezentau în acei ani 50 norma literaturii române. Pentru că nimic nu rămâne fără să se schimbe în lumea social politică și în lumea literară, în lumea culturală, pentru că chiar dacă noi credem în autonomia esteticului și în criteriile de specificitate ale literaturii, autorul de literatură trăiește în societate, într-o anumită epocă și obligat să asume comandamentele acelei epoci și literatura română s-a schimbat după 1960, când a avut loc o mică liberalizare ideologică. (Am vorbit deja peste 20 de minute și Arghezi a scris o tabletă în care argumenta că după douăzeci de minute toți cei care te ascultă își pierd interesul cu care tte ascultau la început. Creierul nostru este setat pentru douăzeci de minute de atenție. Eu cred că și mai puțin astăzi decât pe vremea lui Arghezi.)

Mai vreau să trag o ultimă concluzie – literatura română și poezia românească în special au în spate o diversitate extraordinară de formule, spuneam de vârste poetice și chiar de tendințe divergente, care în loc să fie convergente în evoluția unuia și aceluiași autor. Este extraordinar să vezi la un poet ca Arghezi, cât de diferit este „Arghezi" dintr-o anumită fază a operei lui de „Arghezi" din faza ulterioară. Ion Barbu care era un tânăr foarte turbulent și care se și certase cu Arghezi a scris un articol devastator la adresa lui Arghezi spunând după volumul lui „Cuvinte potrivite" apărut în 1927: „Domnul Arghezi scrie o poezie castrată de idee, împodobită ca o sorcovă" și că „poetul are un surd mârâit la săgeata ideii" și alte asemenea „delicatețuri". Același Ion Barbu, după ce apare volumul următor al lui Arghezi, intitulat „Flori de mucigai" intră într-un fel de transă și devine cel mai mare fan al lui Arghezi. Iar asta pentru că „Arghezi" din „Flori de mucigai" este foarte diferit de cel din „Cuvinte potrivite" – estetica lui s-a schimbat, poetica s-a schimbat, instrumentele, gramatica, imaginarul, obsesionalul, spațiul, vocabularul, absolut totul se schimbă de la „Cuvinte potrivite" la „Flori de mucigai". Dar Arghezi nu se oprește aici, pentru că după poezia aceia terifiantă, morbidă, monstruoasă din „Flori de mucigai" tot el va scrie în continuare, în alte volume, poezii extraordinar de delicate, de sensibile aș spune chiar liliale. Practic, cel care era un pamfletar devastator scria poezii precum cea despre un cartof în a cărui germinație el vede o pogorâre a Duhului Sfânt ceea ce i-a făcut pe malițioși să spună că „domnul Arghezi nu dovedește că are fior religios când spune că scrie psalmi, ci când scrie despre cartofi. Același Arghezi, după cei aproximativ 8, 9, 10 ani de recluziune, de marginalizare din timpul regimului comunist, din 1948 până prin 1958, când legenda urbană spune că ar fi trăit din vândutul cireșelor la Mărțișor, de pe moșia lui, același Arghezi este recuperat de regimul politic și asta este foarte trist dar este și foarte încurajator în același timp . Aceiași tovarăși care te chinuiau, care te marginalizau, care scriau articole îngrozitoare despre tine – „Poezia putrefacției și putrefacția poeziei", deci aceiași tovarăși vor să-l recupereze pe Arghezi pentru că factorul politic și-a dat seama că recuperarea marilor poeți români din epoca interbelică care trăiau încă, face un bine regimului politic pentru că ei își vor putea face propagandă în exterior, vor putea spune – „iată, ce mari poeți avem noi în regimul eticii și echității socialiste!".

Același Arghezi care fusese aruncat, cum ar spune fotbaliștii noștri – în „foame" în 1948, la înmormântarea lui, o puteți vedea pe You Tube, vine toată conducerea de partid și de stat, vin toți factorii din cultură și vine chiar și tovarășul Nicolae Ceaușescu, tânărul conducător de atunci pentru a participa la înmormântarea lui Arghezi. Ce revanșă frumoasă a unui mare poet împotriva politrucilor care l-au stigmatizat. Astfel, Arghezi prin longevitatea lui, prin diferențele interne din opera lui, prin parcurgerea unor fațete diferite de la un volum la celălalt, deci prin diversitatea remarcabilă a operei sale, prin capacitatea lui de înnoire permanentă, prin verbul lui care spune multe lucruri în același timp - este și denotativ și conotativ, este și direct, este și aluziv, este și biblic, este și foarte prozaic...Aș spune că poezia lui Arghezi este definitorie pentru frumusețea poeziei și a literaturii române în întregul ei. Prin urmare, la final vă îndemn să îl citiți și să îl recitiți pe Arghezi, să-i citiți așa...lejer poezia, fără obligații didactice, fără, obligația de a face neapărat un comentariu sau o interpretare pe marginea ei, s-o citiți „la liber" cum se spune, volum după volum sau într-o antologie reprezentativă pentru că poezia lui Arghezi este cea mai bună poartă de intrare în labirintul literaturii române pe care sper s-o iubiți mai mult după această întâlnire decât o iubeați înaintea întâlnirii sau în timpul întâlnirii. Vă mulțumesc și aștept cu bucurie întrebările."

Întrebări de la elevi

- Ce le-ați spune părinților care nu-și lasă copiii să urmeze o carieră umanistă?

- Le-aș spune că bine fac...Cu un corolar – părinții își iubesc foarte mult copiii și vor ce-i mai bun pentru ei. Vor meserii bănoase, meserii din care să îți poți acoperi coșul zilnic ori meseria de profesor sau meseria de redactor la o revistă culturală sau meseria de muzeograf, de cercetător literar în mod cert nu se înscriu printre meseriile bănoase dar voi faceți cum doriți dumneavoastră, nu cum vă spun părinții

- Preferați să citiți cărți în format clasic sau eBook Reader?

- Paradoxul face că deși sunt la o revistă online, o revistă exclusiv pe internet, eu nu pot să citesc electronic decât poeme. N-am citit și nici n-am de gând să citesc un roman de sute de pagini pe internet. Sunt captiv în Galaxia Guttenberg, în care m-am format dar asta nu înseamnă nimic pentru că ai mei copii, Matei, despre care vă spuneam, el citește fără probleme și în format tipărit și în format electronic și eu aș recomanda aici și autorilor să scrie în format electronic. Mai ales autorilor fără talent, pentru că n felul acesta nu mai e nevoie de hârtie și de copaci care trebuie tăiați pentru a le susține producțiile. Lăsând gluma la o parte, important nu este suportul pe care citim, ci să citim.

- De ce ați ales cariera de conferențiar universitar?

- E mai ușor să fii profesor la universitate decât la liceu. E mai ușor să fii profesor la liceu decât la școala generală. E mai ușor să fii profesor la școala generală decât educator la grădiniță. Am toată prețuire și toată stima pentru colegii mei din învățământul preuniversitar, cei care vă formează și cei cărora le este foarte, foarte greu să fie mereu impecabili, să fie mereu cu lecturile la zi și să își țină cumpătul în această atmosferă de turbulență transformatoare în care fiecare ministru vine cu o nouă reformă, cu noi seturi de manuale ș i așa mai departe. În aceste condiții profesorul de liceu este baza. Mi-am ales cariera de profesor pentru că a avut loc Revoluția din decembrie 1989, eram la Liceul de Matematică-Fizică Nr. 3, la o clasă foarte bună de olimpici, care îmi dădeau clasă și la matematică și la fizică și la chimie. Erau foarte buni. Când am început să fac și eu meditații, cum era pe vremea aceea, am început și eu să iau note mari la materiile respective. E clar că nu aveam o vocație de profunzime pentru domeniu și la Revoluție eram în clasa a IX-a și după clasa a X-a, profesorul de română despre care vă vorbeam – Anton Chevorchian

- Ce părere aveți despre scriitori tineri de azi?

- Am la Facultatea de Litere două opționale. Ambele sunt axate pe autori tineri. Unii dintre ei au fost colegi cu mine de generație. Un opțional se numește literatura de azi și un altul este dedicat poeziei. Este foarte important să parcurgem atât texte din literatura română veche, mai bine zis din cultura română veche, pentru că în acea epocă de cultură nu prea exista literatură, nu exista o intenționalitate artistică. Se scriau texte pe atunci sub formă de cronici, de mărturii, de turnătorii, în nici un caz de literatură ficțională și artistică. Trebuie să le parcurgem, ca să vedem de unde venim din punct de vedere istoric, cultural și mentalitar, în același timp e bine să citim și texte ale autorilor de azi care sunt în sincronie cu ceea ce vedem și auzim noi că se întâmplă în jurul nostru. Mai ales că există un decalaj între ceea ce se întâmplă într-un anumit moment din societate și figurația și expresia literară a acelui moment. Suntem la aproape treizeci de ani de la căderea comunismului și noi avem destul de puține romane care fac referire prin conflictul lor la ceea ce s-a întâmplat atunci. Rebreanu era mai „pe fază". A scris Pădurea Spânzuraților la puțin timp după lucrurile care se întâmplaseră în Primul Război Mondial și după tragedia fratelui său. E foarte important să citim texte din diferitele epoci și perioade ca să fim în același timp contemporani și cu Shakespeare (cum este titlul unei cărți de Jan Kott – Shakespeare contemporanul nostru) dar să fim contemporani și „noi între noi".

- Care sunt cărțile și autorii dumneavoastră preferați din literatura română?

- Este o întrebare dificilă ca timing, pentru că dacă îi spun pe toți mai stăm o oră aici. Voi face o selecție din selecție și voi spune că în poezie o autoare de azi, care place foarte mult și mi-a făcut și onoarea să facă o carte de convorbiri cu mine este Ileana Mălăncioiu. O poetă foarte puternică și vă recomand volumul „Sora mea de dincolo" scris după ce i-a murit sora la 33 de ani. Tot în poezie, bineînțeles Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, bineînțeles unii dintre autorii tineri de azi – Marius Ianuș, înainte să intre în transa lui mistică și să se călugărească și alții de care probabil n-ați auzit: Vlad Moldovan, de la Cluj, un prozator foarte talentat, aflat deja la a doua lui carte proză, pe care vi-l recomand este Flaviu George Predescu, cu două cărți la editura Rao, iar din epoca interbelică (deși în critic literar n-are voie să aibă feblețe) îmi place foarte mult Rebreanu, pentru că încearcă să facă altceva de la o carte la alta și îmi place, firește, Camil Petrescu, care este un foarte original scriitor și un om de care îți vine să râzi când știi ce putea să facă așa, în ipostaza lui de om. Era extraordinar de vanitos, spunea că are mereu dreptate. Spunea că Hitler dacă s-ar lua după strategiile lui militare ar câștiga războiul în două luni. Mai spunea că și-a lăsat niște manuscrise la Vatican care revoluționează fenomenologia, iar când devenise academician, în anii 50, era la mare, la vila scriitorilor și a trimis o telegramă (că pe vremea aceea nu avea conexiune pe Facebook) soției sale, în care îi spunea: „te rog să îmi trimiți cinci perechi de chiloți" și semna „Acad. Camil Petrescu". Era un om cu totul special și vă recomand cele două romane ale lui: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust.

- Ce ne puteți spune despre mișcarea avangardistă? 

- Un lucru extraordinar de interesant legat de avangardă este că această mișcare care pleda pentru desființarea academismului, a academiilor, a muzeelor, o desființare simbolică, pentru că „ele încorsetează spiritul liber și social" această mișcare a ajuns la Academie, așa cum Eugen Ionesco a ajuns academician în Academia Franceză, iar Geo Bogza care în tinerețe mergea pe stradă (și nu e glumă!) am văzut și fotografia, mergea cu un prezervativ înnodat la gât, ca un papion, ca să-i șocheze pe burghezi și Geo Bogza era și foarte înalt, avea peste 1,90. Era greu să spui că nu-l vezi pe Geo Bogza pe stradă, același Geo Bogza ajunge în anii 80 să ducă flori, culmea, la statuia lui Eminescu din fața Atheneului. Deci un avangardist care îngenunchează în fața unei statui și pune acolo flori. Încă o dată, ca să trag spuza pe turta literaturii noastre – ce frumoasă-i literatura în care până și avangarda se istoricizează și ajunge să fie studiată în școală. Vă invit să ne împrietenim pe Facebook. Veți vedea acolo texte literare, intervenții ale autorilor, înregistrări și așa mai departe.



Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.25