„Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. A rămas cerul fierbinte şi gol.”*
Gara de Nord, într-o zi toridă de vară. Un tren plin ce staţionează pe peron. Destinația: Pietroșița.
Autori: Oana Căloiu, Ioana Brânzică
Puţine vagoane, mulţi călători13:45. Sfârşitul lunii iulie.Trenul cu destinaţia Bucureşti-Pietroşiţa ajunge în gară, la peronul trei. În vagoane oamenii se îmbulzesc nervoşi, făcându-şi cu greu loc printre bagajele celorlalţi călători. Regulile de politeţe nu se mai respectă. Temperaturile şi aglomeraţia devin insuportabile încă din acest moment.
La capătul primului vagon, conductorul de tren lucrează împreună cu mecanicul la panoul de electricitate aflat la capătul primului vagon, îngreunând şi mai mult deplasarea călătorilor cu bagaje. Deşi trenul pleacă abia peste 35 de minute, scaunele sunt ocupate sau „rezervate” pe specificul românesc – călătorii acaparează cât mai multe scaune în jurul lor pentru confortul propriu. O sticlă aruncată la întâmplare şi o sacoşă goală ocupă opt locuri. Unii călători străbat vagoanele fără a găsi vreun loc liber, mulţi stau în picioare sau pe scări, iar unii dintre ei chiar pe bagaje. Doar bunăvoinţa unei doamne dornice de conversaţie mai poate elibera câte un scaun.
Termometrele explodează în tren
Aerul condiţionat lipseşte cu desăvărşire, chiar dacă trenul are această facilitate. La intervale de 15 minute, aerul condiţionat porneşte pentru câteva secunde. Doar o iluzie la care călătorii sunt vizibil entuziasmaţi. Când acesta se opreşte, ei devin mai indignaţi decât înainte de a avea aer condiţionat. „Aştia ne omoară cu zile”, spune o doamnă deschizându-şi evantaiul. Sunt 36 de grade la umbră, dar în tren termometrul explodează de-a dreptul. Pare o saună unde mirosul de transpiraţie, amestecat cu cel de naftalină, devine mai arzător decât temperatura. Cu puţin înainte de ora stabilită pentru plecarea trenului, o precupeaţă grasuţă, cu o rochie înflorată, începe să strige de zor, dintr-un capăt în celălalt al trenului. „Şosete, seminţe la un leu, şerveţele, linguri, evantaie.” Călătorii par a nici nu-i sesiza prezenţa, probabil obişnuiţi cu astfel de persoane. Un singur bărbat o opreşte şi-i cere o pungă de seminţe.
13 kilometri, 60 de minute
14:20, ora la care trenul trebuie să plece din gară. Însă minutele trec, iar trenul refuză, spre revolta călătorilor, din ce in ce mai anxioşi, să părăsească gara. Aceştia dau telefoane, îi cer explicaţii naşului, îşi fac vânt cu biletele de tren. Unii aduc laude peiorative CFR-ului, alţii fac haz de necaz. „Sigur plecăm până la referendum!”. Minutele trec, dar niciun semn că trenul s-ar urni spre destinaţie. Din tren se poate vedea tabela liniei alăturate. „Timişoara-Bucureşti, întârziere 60 de minute” – şi trenul nici nu a ajuns în gară! După 40 de minute, miracolul se întâmplă! Trenul cu destinaţia Pietroşiţa se mişcă, evident, fără aerul condiţionat promis de conductor la plecare. Trenul nici nu apucă să părăsească gara şi se opreşte la Chitila. Din nou se stârneşte un val de nemulţumiri printre călători. „Aşa ceva nu este normal, domnule, trebuie să mai ajungem şi la muncă!”, spune aceeaşi doamnă cu evantaiul. Încă 15 minute de staţionare. S-au scurs 60 de minute de când trenul ar fi trebuit să plece din Gara de Nord. În mod normal am fi mers 40 de kilometri, dar nu şi astăzi. În cele din urmă, trenul pleacă şi din această gară. Oamenii nu mai sunt la fel de entuziasmaţi ca la început. Oboseala li se citeşte pe chip, iar transpiraţia se vede pe fiecare cămaşă lipită de corp. La fiecare trecere pe culoar, mirosurile se amestecă, făcând aerul şi mai greu de suportat.
Fiecare călător îşi poartă povestea
„Căldură mare, mon cher”, îi spune Cornelia prietenei sale, Jeni. Sunt vecine, iar astăzi se întorc împreună de la serviciu. Cele două se prind atât de repede în discuţie, încât uită de căldura toropitoare din vagon. Cornelia scoate din geantă o mapă, bine împăturită. „Vreau să le văd pe toate”, îi spune Jeni nerăbdătoare. O casă impunătoare, o grădină imensă plină de arbuşti, mobiler clasic, toate capturate în câteva fotografii reuşite. Acesta era trecutul Corneliei, menajeră în Spania. Pozele îi stârnesc şi mai mult curiozitatea lui Jeni, dornică să afle povestea fiecărei fotografii.Cornelia o invită pe Jeni să ia o fotografie cu care să-şi facă aer, în timp ce discuţia se îndreaptă către familiile celor două. Una îşi laudă copiii aflaţi la muncă în străinătate, cealaltă vorbeşte despre bătăile pe care le primeşte de la soţul ei. Subiectele sunt discutate în şoaptă, cu ochii în lacrimi. La următoare staţie cele două femei se văd nevoite să-şi întrerupă discuţia, pentru a coborî din tren.
Pe parcursul călătoriei trenul se goleşte. Cu toate acestea, călătorii îi cer în continuare explicaţii „naşului”, care este vizibil deranjat de insisitenţele lor. Mirosul se estompează... sau poate deja a devenit obişnuinţă?!
19:30. Trenul ajunge la destinaţie. Un drum altă dată parcurs în trei ore şi jumătate a durat acum cinci ore.
„Nu am, maică, bilet”
A doua zi, destinaţie Pietroşiţa-Bucureşti. Spre deosebire de ziua anterioară, când oamenii se călcau în picioare pentru un loc, astăzi, la uşa vagoanelor sunt doar opt călători. Fiecare îşi alege câte un loc, având grijă să se situeze la o distanţă cât mai mare de ceilalţi. Liniştea din tren, la această oră agitată din zi (15:02), îndeamnă la reverie. O reverie pe niciun călător nu şi-o permite din cauza temperaturilor ridicate. În aşteptarea altui tren întârziat, pasagerii sunt reţinuţi în gară 30 de minute. În acest timp, singura preocupare este tot căldura, respectiv lipsa aerului condiţionat. După această aşteptare sufocantă, trenul porneşte greoi către destinaţie. Temperaturile sunt copleşitoare, mai ales pentru copii. Aceştia devin gălăgioşi, plâng, nu vor să mai stea pe scaun. Treptat, vagoanele devin neîncăpătoare pentru toţi călătorii şi aerul din ce în ce mai înăbuşitor. Trenul începe să întârzie din ce în ce mai mult, staţionând în cât mai multe gări, spre irascibilitatea călătorilor.
La jumătatea drumului, se urcă o bătrână cu haine ponosite, căutând un loc liber. Ea atrage imediat atenţia conductorului, care îi cere biletul de călătorie. „Nu am, maică, bilet. Sunt bătrână şi bolnavă, nu am bani de bilet”, spune bătrâna cu glas tremurând. Pe un ton hotărât, conductorul îi cere bătrânei să plătească biletul sau să coboare la prima staţie. Călătorii se opresc din orice activitatea pentru a urmări discuţia. „Nu am bani. Fie-vă milă, nu am bani! Am certificat de handicapat şi azi e şi ziua mea. E Sf. Pantelimon. Faceţi o pomană cu mine!”, adăugă bătrâna, privindu-l pe conductor cu sfială. Deşi nu doreşte să o lase pe femeie să călătorească pe gratis, „naşul” cedează la insistenţele celorlalţi călători. La câteva locuri mai în faţă însă, un grup de tineri se amuză pe seama acestei situaţii. Când conductorul le cere biletele, aceştia spun „Nu am bilet, e şi ziua mea”. Deranjat de atitudinea obraznică a tinerilor, conductorul le taie cel mai scump bilet.
Aşteptarea – focul în care ardem
În staţia Chitila trenul staţionează din nou pentru 20 de minute, spre disperarea călătorilor, care nu mai suportă căldura şi nu mai au nici apă. Pe fereastră se putea vedea, printre buruienile crescute în ecartament, căldura degajată de şine. Acum se aşteaptă un tren de Galaţi ce se îndreaptă spre Gara de Nord. Privindu-l cum se îndepărtează, călătorii oftează îndelung. Trenul de Pietroşiţa merge atât de lent către Gara de Nord încât pasagerii ar putea citi lejer o carte întreagă. În Bucureşti, din cauza dorinţei călătorilor de a coborî cât mai repede, ieşirile au fost blocate de cei care se înghesuiau să iasă şi aveau foarte multe bagaje.
Pe tabela de marcaj, la rubrica de întârzieri, cifrele cresc din ce în ce mai mult. Devine un obicei pentru Calea Ferată în a schimba în fiecare zi mersul trenurilor. Seneca afirma că „oricare ar fi durata timpului, ştiinţa întrebuinţării lui îl va face lung”. Pentru noi toţi, timpul evoluează. Pentru CFR, el staţionează pe macaz.
*Nicolae Labiş - Moartea căprioarei
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
