EXCLUSIV  Maria Dumitraşcu: Ce se întâmplă când moare o fiinţă dragă. Răspunsul psihologului

Maria Dumitrașcu / 12 Martie 2019 / 15:40 Salveaza PDF Comentarii
moarte
moarte

Nu obişnuim să discutăm despre moarte pentru că ne dorim să o uităm, să o negăm şi să fugim de acest adevăr crud al existenţei noastre, pe care nu-l putem integra în noi.

Multe persoane se tem atât de mult de propria lor dispariţie şi a celor dragi (nu doar vârstnicii, ci şi tinerii), încât ajung să dezvolte anxietate faţă de moarte. Când frica ajunge să fie excesivă, devine o problemă şi ajungem să folosim mecanisme de apărare pentru a ne apăra de anxietate. În multe boli mintale, frica de moarte este centrală, persoana încearcă să se confrunte cu ea, să se lupte, să fugă, dar frica îi invadează gândurile şi pune stăpânire asupra vieţii sale. De exemplu: în traumele în care persoana a fost aproape de moarte, în atacurile de panică (persoanele care au un atac de panică simt că vor muri în acea clipă), în tulburarea obsesiv-compulsivă, când persoana realizează anumite ritualuri (se spală pe mâini, verifică uşa de mai multe ori etc), pentru a reduce anxietatea provocată de obsesiile care îi spun că dacă nu va face acele ritualuri, va muri.

Când moare o fiinţă dragă, murim şi noi cu ea. Dacă ea a putut să moară, atunci e limpede că vom muri şi noi. Asta simţim. 

 

Psihoterapia existenţială abordează această preocupare fundamentală a omului: moartea, precum şi tipul de conflict care se naşte din confruntarea lui cu inevitabilitatea morţii, pentru a înţelege mai bine fiinţa umană şi semnificaţia experienţelor sale.

Când ajungem să ne temem cu adevărat de moarte?

 

Putem ajunge să ne temem excesiv de moarte atunci când ne gândim excesiv la ea, uitând să mai trăim şi că mai importantă e călătoria, nu capătul drumului. Putem să dezvoltăm o teamă imensă de moarte atunci când am perceput că viaţa ne-a fost pusă în pericol, atunci când ducem un stil de viaţă nesănătos şi ne simţim vinovaţi pentru asta sau atunci când a decedat o persoană apropiată. Când dispare un om drag, nu-l mai putem auzi, nu îl mai putem vedea, nu îl mai putem îmbrăţişa. E ireparabil să nu mai fie în viaţa noastră, e de neconceput, cu atât mai mult cu cât îl simţim încă viu, atât de prezent. Nu se poate ca toată acea însufleţire să se fi stins atât de brusc. Nu! Omul iubit e încă prezent. Îi auzim vocea, îi simţim mirosul, putem râde cu el şi putem petrece momente împreună. Auzim uşa când vine acasă, îi cunoaştem paşii, răsuflarea şi fiecare obicei şi gest. Nu are cum să fi dispărut aşa, fără întoarcere. De aceea, când moare o fiinţă dragă, murim şi noi cu ea. O parte din noi se duce cu ea pentru totdeauna. Se duce şi condiţia principală de viaţă. Rămâne un gol pe care îl vom simţi mereu. Parcă n-am mai fi noi. Dacă ea a putut să moară, atunci e limpede că vom muri şi noi. Asta simţim. Moartea ne deschide o uşă, să o privim drept în faţă, cu o claritate nebună.

Ce putem face pentru a scăpa de frica de moarte?

 

Să fim sinceri cu noi, să ne deschidem pentru a ne cunoaşte mai bine, pentru a ne înţelege conflictele inconştiente, să nu mai folosim mecanisme de apărare pentru a fugi de acest adevăr. Exemplu de mecanisme de apărare: negăm, evităm. Cu cât fugim mai mult de ea, cu atât frica devine mai mare. E important să ne stabilim obiective, să ne găsim sensul în viaţă, menirea, să ne dedicăm scopurilor noastre, să ne bucurăm de reuşite şi de acest drum minunat, numit viaţă, care este plin de obstacole, dar şi de lucruri frumoase. Să ne deschidem pentru a cunoaşte lumea şi ce e în jurul nostru, să acceptăm că viaţa este efemeră şi nedreaptă, dar că suntem aici pentru a trăi din plin ce ne este dat, pentru a ne bucura şi pentru a evolua. Nu am mai putea evolua fără încercările prin care trecem, şi nici n-am mai trăi viaţa cu adevărat, intens, dacă nu ar mai exista un sfârşit.

Sfârşitul dă un sens vieţii, de fapt, dă un sens timpului şi lucrurilor pe care le lăsăm în urmă


Ne-am mai juca dacă am şti că jocul n-are un final? Am mai citi o poveste dacă ar fi fără sfârşit? Câţi dintre noi am vrea să trăim o eternitate? Cred că puţini. Mintea omului nu e creată să perceapă aşa ceva, suntem învăţaţi dintotdeauna că orice poveste are un sfârşit şi că de-ar fi să continue pentru totdeauna, şi-ar pierde orice farmec.

Ştiu, omul se teme de moarte din mai multe motive (nu pentru că ar vrea să trăiască la nesfârşit): se teme de chinul din acele clipe, de faptul că nu va mai exista după aceea, că nu va mai fi lângă oamenii dragi, că va dispărea complet, iar acest lucru e de neconceput, se teme, de fapt, de necunoscut. Dar dacă încetăm pur şi simplu să ne mai gândim, să ne mai facem probleme, şi lăsăm să existe moartea ca un adevăr necesar pe care nu îl putem schimba, frica se va reduce considerabil pentru că însuşi gândul are forţa de a instala în noi groaza. Să ne concentrăm mai mult pe clipa prezentă, pe ce putem face pentru a fi fericiţi aici şi acum, pentru că un lucru este cert: trăim şi putem să ne bucurăm de miracolul vieţii.

Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.28