Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail redactia@dcnews.ro și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

EXCLUSIV  Derusificarea şi „dezgheţul”. Amintiri din Bucureşti, la începutul anilor '60

Iată cum arăta Bucureştiul în perioada anilor '60 şi ce clădiri s-au construit în acea perioadă. 

DCNews vă prezintă, în rândurile ce urmează, un nou fragment din ”Derusificarea şi „dezgheţul” (Scene de istorie recentă din anii 1960-1970)” de Dan Ciachir. 

"În 1958 fuseseră scoase de pe Bulevardul 6 Martie tramvaiele, piatra cubică fusese înlocuită cu asfalt, iar lămpile electrice, cu nişte tuburi de neon, cu lumină fluorescentă, de care propaganda vremii făcea caz. De-a lungul străzii circulau troleibuze sovietice cu geamuri strâmte şi design asiatic, posac, în care călătorii se curentau dacă atingeau barele metalice de susţinere pe vreme ploioasă. Multe clădiri noi nu apăruseră pe artera aceea care lega Piaţa Universităţii de Podul Elefterie, unde se construise în anii ’50 noua Operă, cu evidente sugestii de arhitectură sovietică. Un bloc de şapte etaje curmase existenţa bodegii „Cireşica” de peste drum de Liceul „Gheorghe Lazăr”, un altul fusese înălţat la Podul Hasdeu, ferestrele unor apartamente având vedere spre cheiul Dâmboviţei, copleşit de crengile sălciilor plângătoare şi străbătut în ambele sensuri de tramvaie alb-roşii cu două sau trei vagoane... Mai apăruseră cele două blocuri noi din incinta Cercului Militar şi se construia unul, lipit de un frumos imobil interbelic cu faţada orientată spre Cişmigiu, la parterul căruia avea să se deschidă un restaurant cu ring de dans circular şi mese aliniate ca la cantină.

Piaţa Cercului Militar din Bucureşti îşi păstra configuraţia trasată în urmă cu un sfert de veac de către primarul Dem Dobrescu. Primul din cele două blocuri noi ridicate în 1959, de şase etaje, cu mansardă şi mezanin, era situat în capătul străzii Beldiman, având la parter un magazin încăpător care desfăcea numeroase sortimente de mezeluri, preparate după reţetele consacrate, brânzeturi, vinuri înfundate, sticle de bere Rahova şi Azuga, coniac şi şampanie „Zarea”, lichioruri, mastică şi alte băuturi spirtoase... Magazinul se numea Delta Dunării. Din raionul de pescărie şi conserve de peşte de la subsol nu lipseau scrumbiile, batogul şi icrele de Manciuria. Tot acolo exista şi un bufet cu mese rotunde, înalte, la care clienţii puteau mânca în picioare un sendviş şi bea un pahar de vin ca în băcăniile de altădată. Dincolo de hotelul „Bulevard”, la al cărui parter se găsea „Librăria Academiei”, pe locul blocului construit în anii ’80, era vechea clădire a „Compescariei”, care lăsa la vedere Biserica Doamnei. „Compescaria” avea la etaj un restaurant cu preparate din peşte – îndeosebi pană de somn la grătar şi saramură de crap –, mica sa grădină oferind privelişte spre fostul bulevard Elisabeta.

Primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Român s-au ţinut la Ateneu, apoi, în 1959, Ocârmuirea s-a gândit să ridice o clădire anume pentru ele, un edificiu-simbol, şi astfel a apărut în 1960, în spatele fostului Palat Regal, Sala Congreselor, cu o capacitate de 3.600 de locuri. În vederea construirii ei şi a imobilelor înconjurătoare, s-a demolat în pripă un cartier, nenumăraţi oameni au fost strămutaţi din propriile case, au dispărut câteva străzi, o biserică, o linie de tramvai cu capătul pe locul magazinului „Adam”, Sala Palatului fiind proiectată să aibă în preajmă un pâlc de blocuri noi dominate de unul de 14 etaje prevăzut cu un café-bar la parter şi cu un restaurant cu jardinieră la mezanin. La parterul unui bloc s-a deschis un magazin „Filatelia”, care subzistă după 50 de ani, iar la baza blocului din colţul cu strada Ştirbei Vodă, un bufet expres, modern pentru acele vremuri, unde se puteau lua două feluri de mâncare cu 10 lei.

Sala Congreselor s-a numit apoi Sala Palatului şi sub acoperişul ei au început să fie proiectate filme în premieră, îndeosebi producţii occidentale. Dacă în deceniul precedent interpreţii străini de muzică uşoară veniţi în turneu la Bucureşti din ţări necomuniste se numărau pe degetele unei singure mâini (Yves Montand, Raj Kapoor, Vico Torriani), în anii ’60 prezenţa lor nu mai constituia un fapt ieşit din comun. Toate aceste concerte aveau loc pe scena Sălii Palatului.

În toamna anului 1962, Domenico Modugno a susţinut trei recitaluri, ultimul fiind retransmis de Televiziune. A cântat, între altele, Alleluia, L’uomo in frac, Volare, Piove, ultima piesă rămânând vreme îndelungată în memoria românilor drept „Ciao, ciao, bambina” („Ciao, ciao, bambina/ Un bacio ancora/ E poi per sempre ti perderò”). „Ciao, bambina!” strigau apoi bulevardiştii după fete. Era la modă muzica italiană. Modugno înregistrase un disc la „Electrecord”, iar în 1963 a înregistrat unul şi Claudio Villa, care cântase pe aceeaşi scenă a Sălii Palatului, făcând furori cu Un tango italiano. I-a urmat, în acelaşi an, Marino Marini. Deja soliştilor români li se permitea să cânte în limbi străine, astfel încât tenorul Valentin Teodorian imprimase un microsion – aşa li se spunea noilor discuri de vinil – cu patru bucăţi cântate în italiană, între care Il telegramma şi Romantica, o compoziţie a lui Renato Rascel, consacrat în întreaga lume de Arrividerci, Roma!

Se punea surdină de-acum retoricii antioccidentale care în anii ’50 zămislise versuri de genul: „O, imperialist american/ Cădea-ţi-ar bomba în ocean!”. „Scânteia” şi „Urzica” răriseră caricaturile cu bancheri burtoşi şi puhavi aşezaţi pe saci burduşiţi cu dolari slobozind colaci de fum din ţigări de foi lungi şi groase. Nu se mai amintea nici de poemul Mariei Banuş, Ţie-ţi vorbesc, America! Regizorul Ion Popescu-Gopo turnase un film nevorbit, S-a furat o bombă, aducând a satiră antiamericană cu gangsteri şi mesaj pacifist, însă lumea se ducea să-l vadă pentru muzica asortată mediului şi pentru rolul interpretat de actriţa Liliana Tomescu de la „Nottara”, care peste câţiva ani rămânea în Occident, concomitent cu un actor al aceluiaşi teatru, care jucase rolul lui Lenin într-o piesă sovietică, prilej pentru bucureşteni să îşi comunice ultima noutate: „A rămas Lenin la Paris!”.

Pe bulevardul 6 Martie, între Cercul Militar şi „Gambrinus”, existau şase cinematografe, moştenire interbelică, aproape legate unul de altul. Vizavi de blocul nostru era fostul „Capitol”, rebotezat „I.C. Frimu” după numele unui militant socialist. În serile de duminică spre luni se schimba afişul, de mărimea unui ecran, punându-se cel cu filmul proiectat în săptămâna următoare. În 1960-’61, majoritatea filmelor erau ruseşti, precum Bătălie în marş, ecranizare după romanul omonim al Galinei Nicolaevna, tradus în româneşte, citit şi lăudat de intelectualii care voiau să arate că sunt la unison cu regimul. Sau Cer senin, reflex al Congresului al XXI-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, de la a cărui tribună Hruşciov mai osândise o dată stalinismul, după ce o făcuse iniţial în 1956. După congresul din 1961, Hruşciov primise o delegaţie de foşti deportaţi în Gulag, între care se afla şi Alexandr Soljeniţîn.

Mă duceam uneori la film cu Ana, femeia noastră de serviciu, venită din satul bunicilor, pe lângă care trăia, fiindu-le foarte devotată. Era analfabetă, harnică şi anticomunistă ca toţi ţăranii. Până să ajungă la Bucureşti, nu călătorise cu trenul şi nu fusese mai departe de Calafat şi de Craiova. Nu ştia că există grade militare mai mari de plutonier. După ce răspundea la telefon, îl punea la loc în furcă şi se ducea să-l anunţe pe tata că îl caută cineva. Săruta mâna tuturor musafirilor, iar dacă părinţii mei lipseau, spunea: „Boierii nu sunt acasă”. Nu ieşea niciodată singură din bloc, întrucât s-ar fi rătăcit. Mergând împreună la un film, s-a oprit deodată pe trotuar cu aerul unui om în pragul unui atac de cord, apucându-mă de mână: „Un harap! Un harap...”. Văzuse un negru înalt de aproape doi metri. Existau pe atunci studenţi de culoare în Bucureşti. Bursele primite le îngăduiau să intre în noul café-bar de la parterul blocului „Malaxa” de pe bulevardul Magheru, în spatele Bisericii Boteanu, local căruia i se spunea Katanga.

 Una dintre consecinţele Congresului al XXI-lea al PCUS, în România, a fost schimbarea numelui a două dintre cele opt raioane în care era împărţit Bucureştiul: „I.V. Stalin” şi „Gheorghe Gheorghiu-Dej”. Cealaltă consecinţă, dispariţia de pe soclu, într-o noapte de toamnă târzie, pe furiş, fără nicio explicaţie, a statuii lui Stalin din Bucureşti, într-un mod asemănător aceluia în care dispăruseră în 1948 statuia Regelui Carol I din Piaţa Palatului şi cea a lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii. Îmi aminteam statuia care, la intrarea în Parcul Herăstrău (fost „Regele Carol al II-lea”), îl înfăţişa pe „părintele popoarelor” în manta militară cu poalele umflate de vânt, poleit în culoarea aurului, întrucât fusesem dus de mama de mai multe ori la Şosea. Povestea acelei statui în incinta căreia s-a desfăşurat, pe 9 martie 1953, mitingul de doliu prilejuit de moartea lui Stalin, în Piaţa I.V. Stalin (fostă „Adolf Hitler”) din capătul bulevardului I.V. Stalin, la intrarea în „Parcul de cultură şi odihnă «I.V. Stalin»” din raionul I.V. Stalin, am aflat-o însă mai târziu.

Pentru ridicarea ei s-a organizat în 1950 un concurs la care şi-au prezentat machetele vreo 20 de sculptori, juriul fiind prezidat de Ana Pauker. Favoritul competiţiei era sculptorul Constantin Baraschi, despre care se şoptea că ar fi început să modeleze cu câteva luni înainte de lovitura de stat de la 23 august Monumentul ostaşului sovietic eliberator, dezvelit în Piaţa Victoriei în 1946, în prezenţa Regelui Mihai. Din prudenţă, Ana Pauker a recurs la opinia unui sculptor rus, Nikolai Tomski, foarte apreciat de Stalin, ale cărui lucrări înfăţişându-l pe generalissim împodobeau multe oraşe din Uniunea Sovietică. Spre surprinderea juriului, Tomski a optat pentru macheta adusă de sculptorul Dimitrie Demu. A doua machetă aleasă îi aparţinea lui Dorio Lazăr şi avea să fie ridicată în Braşovul devenit din 1950 „Oraşul Stalin”.

Statuia lui Stalin din Bucureşti a fost turnată la fostele Uzine Malaxa şi urcată apoi pe soclu în 1951. Dimitrie Demu a fost întrebat asupra pretenţiilor sale băneşti. A cerut 50 de milioane de lei, în speranţa că va primi jumătate din această sumă sau măcar 15-20 de milioane. Surprinzător de culantă, Ocârmuirea nu s-a tocmit, artistul încasând toţi banii. Numai că lucrul acesta se petrecea cu puţin înainte de reforma monetară; „Stabilizarea” din ianuarie 1952. Raportul dintre vechea şi noua monedă era de 1/20, ceea ce ar fi însemnat pentru autorul statuii 2,5 milioane de lei noi. Însă scopul „stabilizării” era să lovească în cei ce aveau bani puşi deoparte, astfel încât suma convertibilă era infimă; una şi aceeaşi pentru toată lumea. De pe urma statuii lui Stalin sculptorul s-a ales cu echivalentul costului unui costum de haine sau a două-trei mese la restaurant. În anii ’60 s-a refugiat în Occident, unde a publicat şi o carte, Sous le sourire de Stalin."

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.24
NoMy