EXCLUSIV Radu Leca: Ce se întâmplă în corpul tău când primești SMS de urgență noaptea târziu sau la ora 04:20

Autor: Radu Leca

La 04:20 creierul se află aproape de somn profund ori într-o tranziție fragilă între cicluri, iar trezirea bruscă mută organismul direct în stare de alarmă. Sunetul scurt, vibrația și lumina ecranului funcționează ca un semnal de pericol care taie continuitatea somnului și activează reflexul de orientare, atenția sare pe informația nouă, inima accelerează, mușchii se încordează, respirația devine superficială. Emoția dominantă devine neliniștea, iar mintea caută rapid o explicație, de regulă în direcția unui scenariu grav, fiindcă noaptea înseamnă vulnerabilitate, lipsă de control și acces limitat la sprijin imediat. În psihologia socială, mesajul de urgență are încărcătură colectivă, semnalează că o instituție consideră situația suficient de serioasă încât să întrerupă intimitatea somnului.

În psihoterapia de familie, momentul scoate la suprafață dinamica de protecție, cine preia conducerea, cine se blochează, cine se agită, cine tace, iar reacțiile se propagă de la un membru la altul prin tonul vocii, pașii grăbiți și expresia feței. În termeni de prevenție, o idee simplă ajută mult, corpul răspunde la surpriză, iar surpriza seamănă cu pericolul, chiar când pericolul real rămâne controlabil.

Cum se transformă un mesaj scurt într-un val de anxietate, uneori suficient de puternic încât să semene cu un atac de panică?

Mesajul de urgență conține de obicei cuvinte concentrate și imperative, iar lipsa detaliilor obligă creierul să umple golurile. Când informația rămâne incompletă, imaginația produce variante, iar variantele în timpul nopții tind să fie mai sumbre. Reacția fiziologică inițială, normală într-o trezire bruscă, include palpitații, transpirație, tremor, senzație de nod în gât, iar mintea le citește ca dovadă că „se întâmplă ceva rău chiar acum”. 

În acest fel apare cercul anxietății, senzația corporală sperie, frica amplifică senzația corporală, iar atenția devine hipervigilentă. În prevenția atacurilor de panică, merită reținut un mecanism, panica crește când interpretarea catastrofică primește combustibil, iar combustibilul vine din grabă, din singurătate și din supraîncărcare informațională. 

În familie, un membru alarmat ridică nivelul de tensiune al casei, iar copiii absorb tensiunea fără să înțeleagă contextul, ceea ce adaugă vinovăție și presiune asupra adulților.

Ce rol are psihologia socială în felul în care o alertă nocturnă se răspândește ca emoție în comunitate și în familie?

Un SMS de urgență nu rămâne un mesaj privat; el devine un semnal de grup, iar mintea caută imediat confirmare, „cine a mai primit?”, „ce înseamnă?”, „unde se vorbește despre asta?”. În câteva secunde apar mesaje în grupuri, apeluri, postări, iar anxietatea circulă mai repede decât clarificările. Oamenii tind să copieze reacția dominantă din jur, fiindcă imitația socială economisește timp în situații percepute ca periculoase. 

Dacă majoritatea scrie alarmist, alarmismul capătă statut de adevăr emoțional; dacă cineva folosește un ton calm și orientat spre instrucțiuni, calmul devine model. Într-o familie, acest fenomen se vede clar, dacă adultul care citește primul mesaj folosește o voce ridicată și un limbaj dramatic, casa intră în alertă; dacă adultul folosește voce joasă și propoziții scurte, casa rămâne funcțională. 

Siguranța cetățeanului se leagă direct de acest climat, fiindcă deciziile bune cer luciditate, citire atentă, verificare a sursei, urmare a instrucțiunilor, evitarea zvonurilor.

Cum ajută psihoterapia de familie la prevenția reacțiilor anxioase, când un mesaj de urgență devine un test de coeziune și leadership în casă?

Psihoterapia de familie lucrează cu ideea de „roluri sub stres”.  Un adult intră în rol de comandant, alt adult intră în rol de îngheț, altul intră în rol de îngrijitor, iar copiii intră în rol de amplificator emoțional prin plâns, întrebări, agitație. O intervenție preventivă în familie înseamnă stabilirea din timp a unei rutine de urgență, fără dramatizare, cine citește mesajul, cine verifică ușa, cine pregătește o lanternă, cine comunică copiilor. O rutină reduce haosul și reduce spațiul pentru catastrofare. De asemenea, psihoterapia de familie încurajează mesaje interne clare, „situația cere atenție, nu panică”, „facem pașii pe rând”, „rămânem împreună”. 

În plan emoțional, familia funcționează ca un regulator; un adult calm ancorează sistemul, iar un adult dezorganizat îl destabilizează. O concluzie practică, siguranța începe în vocea din casă, nu pe ecran.

Cum se leagă siguranța cetățeanului de felul în care este consumată informația imediat după alertă?

Primul impuls merge spre telefon, iar al doilea impuls merge spre încă un telefon, rețele sociale, grupuri, știri, live-uri. Problema apare când cantitatea de informație depășește capacitatea de procesare, mai ales la 04:20. Atunci cresc erorile, interpretare greșită, reacții impulsive, transmitere de zvonuri, deplasare inutilă, apeluri repetate către persoane care dorm. Pentru siguranța cetățeanului, disciplina informației face diferența, un singur canal oficial, o singură persoană din familie care verifică, apoi comunicare internă scurtă. În prevenția panicii, această disciplină reduce expunerea la conținut alarmist și reduce „doomscrolling-ul” care ține corpul în alertă. Un detaliu important, deciziile bune apar din instrucțiuni și fapte, nu din comentarii și presupuneri.

Ce se întâmplă în corp, pas cu pas, când mesajul de urgență ajunge în creierul obosit, și cum se previne escaladarea spre atac de panică?

Mai întâi vine startul, tresărire, orientare, creștere de puls. Apoi vine evaluarea rapidă, „amenințare sau nu?”, iar în lipsa contextului evaluarea înclină spre amenințare. Apoi vine pregătirea de acțiune, mușchii se încordează, stomacul se strânge, respirația urcă în piept. Dacă apare hiperventilație, apar amețeală, furnicături, senzație de leșin, iar mintea le citește ca urgență medicală, ceea ce accelerează panica. Prevenția are trei piese simple, încetinirea respirației prin expir prelung, orientarea atenției spre o sarcină concretă din instrucțiuni, reducerea stimulilor suplimentari din telefon. În familie, prevenția include și protecția copiilor, propoziții simple, adevărate, fără detalii înfricoșătoare, urmate de o sarcină care le dă un rol liniștitor, cum ar fi să aducă o pătură ori să stea lângă un părinte.

VEZI ȘI: EXCLUSIV Cuplul anxios-evitant. Interacțiunea care epuizează 

Cum arată o comunicare de familie care susține siguranța și scade anxietatea, imediat după primirea mesajului? 

Comunicarea utilă are trei calități, claritate, calm, direcție. Claritate înseamnă citirea exactă a mesajului, fără interpretări dramatice. Calm înseamnă volum scăzut al vocii și ritm lent al frazelor, fiindcă ritmul reglează sistemul nervos al celor din jur. Direcție înseamnă pași concreți, „verificăm instrucțiunea”, „ne îmbrăcăm”, „stăm într-o zonă sigură”, „oprim luminile puternice”, „nu deschidem rețele sociale”. În psihoterapia de familie, acest tip de comunicare se numește co-reglare, un adult împrumută calmul lui celorlalți până când și ei îl recâștigă. În termeni de siguranță a cetățeanului, co-reglarea ajută la respectarea instrucțiunilor fără haos, iar haosul rămâne un factor care crește riscul de accidentare.

Cum se protejează un cetățean diagnosticat cu atacuri de panică atunci când primește o alertă la 04:20, fără să cadă în spirala „simptome–teamă–simptome”?

O persoană cu istoric de panică are o sensibilitate crescută la senzații corporale, iar trezirea bruscă produce exact senzațiile care sperie, puls crescut, respirație scurtă, senzație de presiune în piept. Prevenția începe cu o etichetare neutră, „trezire bruscă, corp în alertă”. Urmează o ancoră fizică, tălpile pe podea, o mână pe abdomen, expir lung, apoi citirea mesajului o singură dată, rar. Apoi vine o alegere, acțiunea din mesaj, nu acțiunea dictată de frică. În familie, ajută un acord clar, partenerul citește și rezumă în două fraze, iar persoana cu panică rămâne conectată la respirație și la pașii practici. Un rezultat probabil, intensitatea urcă rapid, apoi coboară mai repede când atenția rămâne pe sarcină și când corpul primește semnalul de „control prin pași mici”.

Ce măsuri de siguranță pentru cetățeanul diagnosticat cu atacuri de panică susțin și sănătatea, și conformarea la instrucțiuni, în loc să ducă la evitare și izolare?

Un plan scurt, scris pe hârtie, lângă pat, reduce confuzia nopții, „respirație cu expir lung”, „citește mesajul”, „verifică o sursă oficială”, „urmează instrucțiunea”, „contactează o persoană de sprijin”. Un astfel de plan reduce negocierea internă și reduce nevoia de reasigurare repetată. În familie, un plan comun scade tensiunile, nimeni nu ceartă pe nimeni pentru frică, iar nimeni nu dramatizează pentru control. Pentru siguranța cetățeanului, planul scade riscul de decizii impulsive, cum ar fi ieșiri pripite ori condus în stare de agitație severă. La nivel social, un cetățean reglat emoțional rămâne mai capabil să respecte reguli, să ofere ajutor realist și să evite răspândirea de zvonuri.

Cum se formulează două întrebări esențiale legate de siguranța cetățeanului diagnosticat cu atacuri de panică, astfel încât întrebările să ducă spre acțiuni clare, nu spre ruminație?

Prima întrebare, „Ce instrucțiune oficială se cere chiar acum pentru siguranța mea fizică, iar ce rămâne doar zgomot informațional?” A doua întrebare, „Cine din rețeaua mea de sprijin primește un mesaj scurt și clar, astfel încât să rămân conectat și organizat, nu singur și speriat?” Ambele întrebări mută atenția de la senzațiile amenințătoare la pași concreți, iar pașii concreți reduc terenul pe care panica crește. În familie, răspunsurile devin și un exercițiu de coeziune, „facem un lucru util, apoi revenim la odihnă”.