EXCLUSIV Sensibilitatea în politica românească. Cum ajungi din “omul momentului” ținta glumelor

Autor: Anca Murgoci

În viața publică, schimbarea nu vine ca un capitol nou, ci ca o avalanșă de micro-tranziții: azi ești “omul momentului”, mâine ești ținta glumelor; azi ai un aliat, mâine “surse” spun altceva; azi ai control pe agendă, mâine o criză îți răstoarnă planurile. Pentru un politician, schimbarea se trăiește în direct și, mai ales, sub priviri. Asta modifică psihologic felul în care creierul estimează pericolul: nu mai e doar “voi reuși?”, ci “voi fi făcut de rușine?”. Când anxietatea intră în scenă, apar schimbări mentale subtile. Atenția devine hipervigilentă, mintea caută semne de amenințare în titluri, comentarii, tăceri și gesturi, iar corpul reacționează ca și cum fiecare ședință ar fi un examen public. În spatele costumului intenție la 3 nasturi și al discursului, omul rămâne om. Cum este el? Foarte sensibil la incertitudine, la respingere și la pierderea statutului.  

Întrebare DcNews.ro:  Ce crezi că apasă mai greu în anxietatea unui politician: incertitudinea reală a evenimentelor sau rușinea publică posibilă? Cum s-ar vedea asta în deciziile lui de zi cu zi?

În psihoterapie, anxietatea e privită ca un “manager” intern. Respectiv nu e acolo să strice, ci să prevină. La politicieni, acest manager are combustibil din belșug: presiune, miză, competiție, evaluare constantă. În perioade de schimbare (alegeri, scandaluri, crize), gândirea poate deveni mai rigidă: se îngustează paleta de opțiuni, se caută soluții rapide, se evită ambiguitatea și se preferă decizii care “se văd bine”. 

Aici apare o schimbare mentală importantă: orientarea spre imagine poate depăși orientarea spre conținut, nu din cinism neapărat, ci din anxietate. Când creierul simte pericol, el nu mai caută adevărul cel mai bun, ci scăparea cea mai sigură. Rezultatul poate fi comunicare defensivă, escaladare, sau, invers, blocaj și amânare.  

Întrebare DcNews.ro:  Cum se transformă gândirea când anxietatea “îngustează” opțiunile: devine mai impulsivă sau mai evitantă? Ce semnale ar indica faptul că imaginea a început să conteze mai mult decât realitatea?

Politicienii sensibili la schimbare sunt cei cu sensibilitate socială ridicată. Cine și ce afirmă despre ei? Simt rapid atmosfera, reacțiile și riscul de respingere. Partea frumoasă e că sunt capabilități de empatie și sunt atenți la nuanțe. Partea grea e că sistemul lor nervos se poate suprasolicita în medii ostile. Sub anxietate, sensibilitatea devine vulnerabilitate

Fiecare critică pare o sentință, fiecare titlu o etichetă definitivă. Mental aparr ruminarea, exemplu “Ce-am greșit?”, anticiparea catastrofică “De aici se duce totul în jos” și comportamente compensatorii, iar aici avem 4 exemple: angajarea unui psiholog, control excesiv al comunicării, micro-management, sau retragere în cercuri tot mai restrânse de “oameni siguri”. În timp se instalează un soi de izolare psihologică, politicianul nu mai aude societatea, aude doar ecoul anxietății lui și filtrul echipei(uneori). 

Întrebare DcNews.ro:  Când sensibilitatea e mare, cum se face trecerea de la empatie la ruminare și autoapărare? Ce consecințe ar avea această izolare psihologică asupra calității deciziilor publice?

Un alt efect al anxietății în schimbare este alterarea raportului cu adevărul. Nu neapărat minciuna intenționată, ci “adevărul optimizat” pentru supraviețuire: selectarea informațiilor care confirmă o narativă sigură, evitarea datelor care complică, căutarea vinovaților externi pentru a reduce vinovăția internă. În termeni cognitivi, biasurile devin mai puternice când ești stresat: confirmarea, dihotomia, atribuirea ostilă. Când un politician e anxios, interpretează criticile ca atacuri, iar întrebările legitime ca tentative de destabilizare. Atunci apar reflexele de defensivă, contraatac, polarizare. Exact ceea ce încearcă să evite respectiv scăderea încrederii, se amplifică.  

Întrebare DcNews.ro:  Cum poate anxietatea să împingă o persoană publică spre filtrarea realității, chiar fără intenție? Ce ar arăta, concret, o relație mai matură cu informația într-o perioadă de criză?

Schimbările mentale se văd și în felul în care se raportează la corp. Viața politică e plină de adrenalină, iar anxietatea poate fi confundată cu “energie”. Pe termen scurt, corpul ține: nopți scurte, mese sărite, cafea, tensiune continuă. Pe termen lung, apar semne de uzură: iritabilitate, dificultăți de somn, somatizări, scădere a răbdării, reacții disproporționate. În psihoterapie, asta se numește uneori “împrumut pe credit” performanța e plătită mai târziu cu sănătate, relații și claritate mentală. 

Un politician sensibil la schimbare ajunge să se teamă de propriul corp de tremur, de roșeață, de pauze în vorbire și să-și construiască o mască tot mai rigidă, care arată putere, dar consumă enorm.  

Întrebare DcNews.ro:  Unde se vede prima dată anxietatea la o persoană publică: în somn, în iritabilitate, în controlul imaginii? Cum ar arăta “puterea” dacă ar include și grijă reală față de corp?

În spatele scenei, există și o dinamică a atașamentului, cu cine ești în siguranță când toți te judecă? Politicianul anxios caută sprijinul unui cerc mic de încredere, dar riscul e ca acel cerc să devină o cameră de ecou, este foarte mare. 

Dacă primește doar validare, anxietatea scade pe moment, însă realitatea devine mai greu de tolerat; dacă primește doar critică, anxietatea crește și apare defensiva. Un cadru sănătos ar fi relații care pot conține ambele: suport și confruntare. În psihoterapie, relația terapeutică funcționează exact așa: un spațiu în care poți fi om, nu brand, și în care schimbarea e metabolizată, nu doar gestionată mediatic.  

Întrebare DcNews.ro:  Ce tip de “cerc de încredere” reduce anxietatea fără să producă orbire? Cum ar putea arăta o conversație în care politicianul primește și sprijin, și feedback incomod, dar util?

Când anxietatea e intensă, apar două stiluri de reacție tipice la schimbare, hipercontrolul și evitarea. Hipercontrolul duce la rigiditate, la “mesaje unice”, la intoleranță la improvizație și la nevoia de a domina orice narativă; evitarea duce la retragere, delegare excesivă, amânarea deciziilor grele, sau prezență publică minimă. 

Ambele stiluri sunt înțelese ca încercări de reglare emoțională. În plan psihoterapeutic, miza nu e să “nu mai simtă anxietate”, ci să-și lărgească fereastra de toleranță: să poată sta în incertitudine fără să se prăbușească în control sau în fugă. Asta se construiește prin practici de ancorare, igienă a stresului, reflecție, și da acceptarea faptului că nu poți controla reacțiile tuturor.  

Întrebare DcNews.ro:  Care dintre cele două stiluri crezi că e mai periculos în politică, hipercontrolul sau evitarea, și de ce? Ce ar însemna, practic, o “fereastră de toleranță” mai largă pentru un lider?

Sensibilitatea la schimbare nu e o slăbiciune rușinoasă, ci o caracteristică psihologică ce este transformată în avantaj. Și aici punctez patru elemente: atenție la semnale, empatie, capacitatea de a simți impactul deciziilor asupra oamenilor. Problema apare când anxietatea ajunge să conducă, nu să informeze. Un politician care își înțelege anxietatea poate lua decizii mai bune tocmai fiindcă își recunoaște biasurile, își dozează expunerea la “zgomot”, își îngrijește corpul și menține relații care îl țin conectat la realitate. Iar publicul, chiar dacă cere “tărie”, reacționează adesea surprinzător de bine la formele mature de vulnerabilitate: claritate, responsabilitate, consecvență, capacitatea de a spune “nu știu încă, dar iată procesul”. Nu e spectacol, e sănătate psihologică în acțiune.și are efecte sociale mai mari decât pare.  

VEZI ȘI: EXCLUSIV Psihologul Radu Leca, despre viața secretă a unui politician: Punctul sensibil nu e morala secretului, ci costul psihic al păstrării lui 

Întrebare DcNews.ro:  Cum ar arăta un politician “sensibil la schimbare” care folosește sensibilitatea ca resursă, nu ca frână? Ce semne publice ți-ar da încredere că anxietatea lui e gestionată, nu ascunsă?

Așteptăm răspunsurile în comentarii.