EXCLUSIV Cuplul anxios-evitant. Interacțiunea care epuizează

Autor: Radu Leca

Tema cuplului anxios–evitant primește atenție fiindcă descrie una dintre cele mai frecvente interacțiuni care epuizează: unul caută apropiere ca să se simtă în siguranță, celălalt caută distanță ca să respire. În psihoterapia de familie și cuplu, această dinamică are sens atunci când este văzută ca un dans al sistemului relațional, nu ca un concurs de vinovați; articolul oferă repere clare, limbaj simplu și idei care aduc stabilitate emoțională, astfel încât partenerii să înțeleagă ce se întâmplă între ei și cum se poate construi conectare fără lupte.

Ce înseamnă cuplul anxios–evitant și de ce se simte ca o luptă fără pauză?

Dinamica anxios–evitant descrie relația în care un partener trăiește iubirea prin apropiere, confirmare, contact și discuții repetate despre relație, iar celălalt trăiește iubirea prin autonomie, spațiu, tăcere reparatoare și reguli interioare de protecție. În psihoterapia de familie, acest tipar apare ca o buclă: anxiosul se activează când simte distanță, evitantul se activează când simte presiune, iar fiecare reacție amplifică reacția celuilalt. Anxiosul interpretează retragerea ca lipsă de iubire, evitantul interpretează căutarea ca invazie. De aici pornește epuizarea: sistemul relațional se hrănește cu alarmă, nu cu liniște. „Când eu întind mâna, tu te retragi; când tu te retragi, mie îmi tremură lumea”

De unde pornesc anxietatea de atașament și evitarea, dincolo de etichete și rușine?

În terapie, anxiosul se vede ca un om care a învățat că legătura se menține prin efort constant, iar abandonul vine pe neașteptate; de aceea apar verificări, întrebări, tensiune în corp și nevoie de reasigurare. Evitantul se vede ca un om care a învățat că apropierea aduce critică, control sau sufocare; de aceea apar tăceri, minimalizare, mutarea atenției pe sarcini și un fel de stoicism care ascunde stres. Psihoterapia de cuplu lucrează cu istoricul emoțional al fiecăruia, însă ținta rămâne prezentul: felul în care cei doi se declanșează reciproc aici și acum. „Nu fug de tine, fug de senzația că nu am aer.”

Cum arată interacțiunea care epuizează, pas cu pas, în viața de zi cu zi?

De obicei, începutul pare mic: un mesaj fără răspuns, o seară cu telefonul în mână, un „vorbim mâine” spus pe fugă. Anxiosul simte gol în piept și caută contact imediat, iar întrebările devin insistente fiindcă mintea caută certitudine. Evitantul simte presiune și reacționează prin retragere, tăcere sau schimbarea subiectului, iar distanța crește. Anxiosul ridică volumul emoțional, evitantul ridică zidul, apoi urmează oboseală, resentiment, resemnare, iar împăcarea se face superficial, fără reparare reală. În terapia de familie, acest lanț se numește secvență repetitivă: fiecare contribuie fără intenție la aceeași poveste. „Ne certăm ca să ne apropiem și ne îndepărtăm ca să ne liniștim.”

Ce nevoie ascunsă încearcă fiecare să protejeze în această dinamică?

Anxiosul protejează siguranța legăturii: vrea semnale clare că relația există, că partenerul rămâne, că iubirea are consistență. Evitantul protejează siguranța de sine: vrea să nu fie înghițit de conflict, să nu fie judecat, să nu fie forțat să simtă mai mult decât poate procesa în acel moment. Când nu există limbaj pentru nevoi, apar acuzații: „nu îți pasă” versus „mă sufoci”. Psihoterapia de cuplu traduce acuzația în nevoie, fiindcă acolo începe reconectarea. „Sub reproșurile mele stă o rugăminte simplă: rămâi cu mine.”

Cum se simte corpul în această înteracriune și de ce contează în terapia de cuplu?

Corpul anxiosului intră rapid în alertă: inimă accelerată, nod în gât, gânduri repetitive, impuls de a rezolva imediat. Corpul evitantului intră în îngheț sau fugă: amorțeală emoțională, tensiune în maxilar, privire în altă parte, nevoie de spațiu fizic. În psihoterapia de familie, corpul este un indicator al siguranței relaționale; dacă sistemul nervos nu se liniștește, conversația se transformă în duel. De aceea, multe intervenții terapeutice par simple, însă au efect mare: pauze scurte, respirație, reformulare, ton mai jos, contact vizual blând. „Când mi se strânge pieptul, nu mai aud ce spui, aud doar pericol.”

Ce greșeală frecventă amplifică problema, chiar când intenția este bună?

Greșeala clasică este urmărirea soluției prin presiune: anxiosul cere discuții lungi în plin conflict, evitantul cere tăcere lungă fără termeni clari de revenire. Rezultatul: anxiosul trăiește panică, evitantul trăiește invazie. În terapia de cuplu, regula de aur devine negocierea cadrului: când vorbim, cât vorbim, cum facem pauză și cum revenim. Un cuplu reușește să iasă din buclă când construiește micro-acorduri, nu când câștigă argumente. „Dă-mi un timp și un ceas: dacă spui că revii la 20:00, eu mă liniștesc.”

Cum arată o conectare fără cuvinte mari, dar cu semnale clare de atașament?

În psihoterapia de familie, conectarea se construiește din comportamente observabile: salut cald, atingere scurtă, prezență în cameră fără telefon, întrebare simplă despre zi, confirmare directă a relației. Anxiosul are nevoie de semne repetate că legătura este activă, evitantul are nevoie de semne că apropierea nu aduce control. De aceea, ritualurile mici stabilizează relația: cafea împreună, plimbare, un „te aud” spus clar, un mesaj de check-in la ore stabile. „Nu am nevoie de discursuri, am nevoie să te întorci spre mine”.

Cum se lucrează în psihoterapia de cuplu cu conflictul, fără a transforma ședința într-un tribunal?

Terapeutul urmărește procesul, nu doar conținutul: cine se apropie, cine se retrage, cum arată escaladarea, ce emoție primară stă dedesubt. În loc de „cine are dreptate”, focusul merge spre „ce se întâmplă între voi când apare frica”. Se construiește un vocabular comun: declanșatori, semnale de pauză, moduri de reparare. În terapia de familie, fiecare partener învață să își asume partea din secvență: anxiosul își temperează urmărirea, evitantul își temperează dispariția. „Când ne oprim din a ne demonstra și începem să ne descriem, tensiunea scade.”

Ce înseamnă repararea după o ceartă și de ce este mai importantă decât evitarea certurilor?

Repararea este momentul în care relația își recâștigă siguranța: recunoașterea emoției, scuze concrete, clarificarea intenției, acord pentru data viitoare. Fără reparare, creierul stochează conflictul ca amenințare, iar corpul intră mai repede în alarmă data următoare. Un mod sănătos de reparare include propoziții simple: „am ridicat tonul”, „m-am retras brusc”, „îmi pare rău”, „vreau să înțeleg”, „îți spun când am nevoie de pauză”. Psihoterapia de cuplu pune multă greutate pe acest pas, fiindcă repararea aduce încredere. „Nu vreau o relație fără certuri, vreau o relație care știe să se repare.”

Cum arată o ieșire realistă din buclă, fără promisiuni perfecte?

Ieșirea realistă începe când ambii văd tiparul ca pe un inamic comun, nu ca pe defectul partenerului. Anxiosul învață să ceară direct și scurt, fără testări și scenarii, iar evitantul învață să ofere prezență în doze tolerate, fără dispariții și ironie. Relația devine mai stabilă când există două abilități: reglare emoțională individuală și negociere relațională. În psihoterapia de familie, progresul se vede în timp: mai puține escaladări, pauze mai scurte, reveniri mai rapide, mai multă tandrețe în momentele neutre. „Când am numit dansul, am încetat să ne mai călcăm pe picioare.”

VEZI ȘI: EXCLUSIV Cum arată iubirea matură vs. iubirea dependentă 

Ce rezultate obțin cuplurile care citesc și aplică ideile din articol, pe scurt?

Cuplurile ajung să recunoască mai repede secvența anxios–evitant și să oprească escaladarea înainte să apară cuvinte grele. Apar conversații mai scurte și mai clare, cu pauze negociate, reveniri asumate și gesturi simple de conectare care reduc suspiciunea și distanța. Anxiosul simte mai multă siguranță fără a urmări, evitantul simte mai mult spațiu fără a dispărea, iar relația capătă o stare generală de stabilitate, respect și căldură. „Nu ne-am schimbat personalitățile, ne-am schimbat felul în care ne întâlnim,”