Când mâinile și picioarele se răcesc în mod repetat, mulți oameni se gândesc imediat la circulație, la temperatură sau la „am stat prost la curent”.

Uneori sunt adevărate ideile, dar există și o realitate mai subtilă: corpul nu e doar un mecanism, ci și un jurnal emoțional.

În psihosomatică (ramura care studiază legătura dintre psihic și simptomele corpului), extremitățile reci pot fi un ecou al unui sistem nervos care trăiește în alertă. Nu e „închipuire” și nu e „dramă”; e biologie influențată de stres, frică și anticipare. „Când corpul îți răcește mâinile, uneori îți spune că mintea nu s-a încălzit încă la ideea de siguranță.”

Nu uita, te rog, când durerile îți invadează corpul, mintea încearcă să le vindece. Cum? Direcționând energia către locurile dureroase. Extremitățile nu mai primesc energie și normal că se răcesc.

În termeni simpli, răcirea mâinilor și picioarelor apare des când sistemul nervos autonom (pilotul automat al corpului) apasă pedala de supraviețuire. Partea lui simpatică, responsabilă de reacția de tip „luptă sau fugi”, restrânge vasele de sânge din extremități pentru a prioritiza organele vitale și mușchii mari.

Util? Normal! Mai ales dacă te urmărește un pericol real, dar devine costisitor când pericolul e psihologic: griji, tensiuni, conflicte sau o durere despre care știi că nu trece repede. Emoțional ataci organismul. Practic, corpul își face plan de urgență pentru ceva ce nu există.

„Nu e frigul din cameră, e frigul din sistemul tău personal.de alarmă care nu se mai oprește.”

Aici intră în scenă durerea persistentă: durerea care debutează în organism și despre care pacientul știe că va fi de durată (o afecțiune cronică, o recuperare lungă, o problemă recurentă). Din punct de vedere psihologic, această „certitudine a duratei” schimbă totul, pentru că mintea nu mai luptă doar cu durerea, ci și cu timpul. Apare anticiparea catastrofică (catastrophizing) o tendință de a imagina cele mai rele scenarii și de a simți că nu vei putea face față. Anticiparea hrănește hipervigilența (atenția excesivă la semnalele corpului), iar hipervigilența ține sistemul nervos în alertă; iar când alerta stă aprinsă, extremitățile pot rămâne reci. „Când știi că te va durea și mâine, durerea primește mai mult spațiu în mintea ta.”

În psihoterapia durerii, vorbim adesea despre bucla frică–durere: durerea sperie, frica tensionează corpul, tensiunea amplifică durerea, iar durerea confirmă frica. În această buclă, mâinile reci pot fi un marker somatic al fricii un semn că organismul a intrat într-o postură de protecție. Se întâmplă chiar și atunci când stai pe canapea: corpul nu are nevoie să alergi ca să creadă că trebuie să se apere.

Cu cât durerea pare mai „inevitabilă”, cu atât mintea insistă să se pregătească, iar pregătirea se vede în mușchi încordați, respirație scurtă, umeri ridicați și, uneori, degete reci. „Îmi strâng pumnii fără să-mi dau seama, de parcă aș amenința durerea.”

Din perspectivă psihodinamică, abordarea care se uită la emoțiile și conflictele interne, extremitățile reci semănă cu o retragere. Din calea cui te retragi și de ce?

Clientul spune așa „mă retrag din lume ca să nu mă doară”. Durerea este inspaimântătoare.

Când emoțiile sunt greu de tolerat anxietate, rușine, neputință corpul produce „înghețul”, una dintre reacțiile primare la stres. Freeze nu înseamnă doar „nu fac nimic”; înseamnă că energia e blocată, pregătită pentru ceva anume dar nemișcată. Pentru unii clienți răceala din mâini și picioare apare când își înghit cuvintele, când evită conflicte, când simt că n-au voie să ceară ajutor. “Nu pot să rostesc anumite cuvinte, mă îmbolnăvesc și mai tare. Dacă nu le rostesc, mă îmbolnăvesc mai puțin.”

Corpul devine purtătorul a ceea ce nu a fost spus. „Nu mi-e frig de la aer, mi-e frig de la ce nu îndrăznesc să cer sau să gândesc pe ascuns.” Dacă privim prin lentila terapiei cognitiv-comportamentale (CBT), contează enorm interpretarea simptomului.

Două persoane au dureri identice, dar una o citește ca pe un semnal gestionabil, spune „e neplăcut, dar am resurse”, iar alta ca pe o amenințare totală, afirmând “nu o să mai fiu niciodată bine”.

Unde apare influența? Interpretare influențează intensitatea reacției fiziologice. Practic ești ceea ce gândești. Când mintea etichetează durerea drept pericol major, crește nivelul de activare, iar corpul tău încercat și temător, alocă resurse spre supraviețuire, nu spre confort termic. Iar atunci când evitarea activităților din frica de durere apare, reduce mișcarea și implicit, încălzirea periferică, consolidând senzația de rece. „Nu durerea decide tot, ci povestea pe care i-o spun în fiecare zi creierului meu!”

Mai există ceva care contribuie la mâini și picioare reci? Da. Există un element fin, dar foarte puternic: controlul. Durerea de durată aduce o pierdere de predictibilitate, iar creierul detestă incertitudinea. “Păi știu când se termină, nu! Dacă ține o viață?”

Când nu poți controla durerea, începi să controlezi 6 lucruri diferite: programul, mâncarea, relațiile, emoțiile, chiar și respirația. Corpul răspunde la această rigidizare cu o rigidizare vasculară. Ce se întâmplă? Apare vasoconstricția, tensiunea, senzațiile reci. În terapia centrată pe compasiune (CFT), vorbim despre trei sisteme emoționale: amenințare, căutare de rezultate și liniștirea. La ce mă ajută liniștirea? La conexiunea cu Sinele.

Durerea cronică ține sistemul de amenințare în prim-plan, iar sistemul de liniștire rămâne subalimentat iar extremitățile reci sunt în limbaj corporal, dovada că „liniștirea” nu prinde rădăcini. Adică nu există? Există mental. O propui. Doar că nu ajungi la ea.

“Când încerc să controlez tot, corpul îmi arată cât de puțin se simte în siguranță.” De ce se întâmplă asta? Din reflexul de apărare. Ce încerci să controlezi? Tot. De ce? Că sa nu te doară. Durerea nu se poate preveni.

Important de menționat este faptul că psiholog Radu Leca scrie despre o posibilă componentă emoțională. Asta nu exclude cauzele medicale. Există fenomene vasospastice (de tip Raynaud), tulburări endocrine, anemie, efecte secundare de medicație sau alte condiții care merită evaluate. În psihosomatică sănătoasă, nu alegem între „e medical” și „e psihic”; le punem împreună ca într-o hartă completă. Partea emoțională amplifică sau menține simptomul, iar partea medicală îl declanșează sau întreține biologic simptomul.

Care este cea mai bună, abordare psihologică? Ce securizează mintea?

Cea mai bună abordare din punctul de vedere al lui Leca este cea integrativă: consult medical pentru excluderi importante și în paralel, explorarea stresului, anxietății și a relației cu durerea. Ca tocmai din acest motiv există la Colegiul Psihologilor din România secriunea psihologie clinică.

„Un diagnostic bun nu te împarte în bucăți; te adună într-un întreg.”

De ce ajungi ca și client să crezi că un diagnostic te distruge? Diagnosticul iți spune ce ai de făcut, prin intermediul psihologului.

VEZI ȘI: EXCLUSIV Perfecționismul, masca elegantă a anxietății. Între ambiție și auto-sabotaj

Când pacientul are certitudinea că durerea va fi de durată, apare un proces de doliu psihologic: doliu după corpul de dinainte, după spontaneitate, după somn bun, după planuri. Doliul nu înseamnă doar tristețe; înseamnă furie, negociere, oboseală, uneori amorțeală emoțională. Evident și amorțeala emoțională are un corespondent somatic: „mă închid” și corpul se „închide”. De ce mă inchid? Ca să nu sufăr. În terapia somatică, lucrăm cu ideea că senzațiile sunt un limbaj. Mâinile reci spun așa „nu mai ating încrederea”, „nu mai apuc viața fericită cu aceeași ușurință”, „mi-e teamă să mă bazez pe corp”. „Frigul e felul corpului de a pune stop la risipă de energie.”

Vestea bună e că sistemul nervos învață. Ce anume? Neuroplasticitatea (capacitatea creierului de a se remodela) funcționează și în durere. Ce se întâmplă? Se amplifică, dar în anumite cazuri se și calmează, dacă și numai dacă primește semnale repetate de siguranță. Aici intră intervențiile psihoterapeutice. Reglarea emoțională (abilitatea de a tolera și transforma emoțiile fără să te copleșească), tehnici de grounding (ancorare în prezent prin simțuri), respirație cu expirare prelungă (care susține activarea parasimpatică), expunere gradată la mișcare (pentru a reduce frica de durere) și restructurare cognitivă (corectarea gândurilor-catastrofă). Sunt trucuri!

Nu sunt „trucuri” care anulează boala, ci moduri prin care reduci combustibilul psihologic care hrănește alarma internă.

„Nu-mi încălzesc mâinile cu voință, ci cu perceperea siguranței.”

Mâinile și picioarele reci nu sunt doar o metaforă trăită pe bune: când durerea devine lungă, viața pare să se depărteze puțin de tine, iar corpul își adună resursele spre interior. Merită să tratezi răceală ca pe o informație, nu ca pe un verdict. Dacă poți, întreabă-te cu blândețe: „Ce anume din viața mea activează alarma?”, „Unde mă simt fără sprijin?”, „Ce mă ajută măcar 5% să mă simt în siguranță?”. Iar dacă răspunsurile sunt grele, exact acolo poate începe terapia: nu ca să „dovedești” că e emoțional, ci ca să îți recapeți o relație mai caldă cu corpul, chiar și atunci când doare.