EXCLUSIV De ce o femeie trecută de 50 de ani ajunge să caute motive de gelozie, deși viața ei pare așezată și mintea ei se vede matură

Dana Iancu: Gelozia femeii de cincizeci de ani vine din lipsa de încredere. Este vârsta la care timpul începe să apese, iar anii devin întrebări despre cine este, ce a devenit, ce a realizat, unde se află. Viața pare așezată, dar corpul, rolurile și identitatea parcă nu-și mai găsesc locul. Între ce a fost și ce mai poate fi apare frica de a nu mai fi aleasă, iar teama de singurătate devine limbajul prin care ea încearcă să fie auzită.

Iancu/Leca: În psihologia clinică, gelozia la această vârstă apare frecvent ca reacție la pierderi mici acumulate, la schimbări de rol, la scăderea sentimentului de atractivitate, la oboseală emoțională, iar reacția pare disproporționată fiindcă atinge un strat vechi: frica de abandon. În psihoterapia de familie, femeia nu reacționează doar la un gest al partenerului, ci la sensul pe care îl dă gestului: un mesaj scurt, o întârziere, un zâmbet către altcineva devin indicii de excludere din sistemul afectiv. Când creierul caută amenințări, el transformă ambiguitatea în certitudine, iar certitudinea în verdict. Din afară, comportamentul arată ca dramă; dinăuntru, comportamentul arată ca luptă pentru supraviețuire relațională. 

„Gelozia matură nu cere adevăr despre celălalt, cere siguranță pentru copilul interior care încă numără plecările”. 

De ce teama de a nu fi părăsită se intensifică după 50 de ani, când experiența de viață ar fi trebuit să aducă liniște?

Mihail Jianu: În această etapă, corpul și identitatea trec prin recalibrări, menopauză, modificări de somn, variații de dispoziție, scăderea energiei, uneori creșterea anxietății, iar toate se traduc psihic printr-un sentiment de fragilitate. Fragilitatea activează întrebarea centrală a apartenenței: „Mai sunt aleasă, mai sunt dorită, mai sunt importantă?” Dacă în jur apar divorțuri, boală, pierderea părinților, plecarea copiilor, cercul social se schimbă, iar cuplul devine ultimul bastion al identității. Când cuplul e perceput ca bastion, orice fisură devine catastrofă. Iar când femeia simte că timpul se comprimă, ea caută control rapid: verificare, interogatoriu, supraveghere, acuzații. 

„La 50+, frica de abandon nu e despre plecare, e despre sentimentul că nu mai există timp pentru o altă viață”.

De ce caută motive de gelozie chiar și când nu există dovezi clare?

Leca: Mintea anxioasă funcționează ca un detector de fum setat prea sensibil, semnale neutre ajung interpretate ca amenințări. În psihologia clinică, această căutare seamănă cu o strategie de prevenție: dacă găsește din timp „pericolul”, crede că îl gestionează. Doar că această strategie produce exact efectul opus: intensifică vigilența, scade toleranța la incertitudine, ridică nivelul conflictului. În psihoterapia de familie, apare un ciclu, femeia investighează, partenerul se apără sau se retrage, retragerea confirmă suspiciunea, suspiciunea amplifică investigația. În câteva săptămâni, cuplul trăiește într-un tribunal, nu într-un cămin. 

„Când cineva caută dovada trădării, uneori caută de fapt dovada că intuiția lui merită încredere, fiindcă altă sursă de încredere s-a prăbușit”.

De ce gelozia se exprimă prin comportamente numite „iraționale”: scene, control, urmărire, verificarea telefonului, întrebări repetate, concluzii abrupte?

Mihail Jianu:  În psihologia de familie, comportamentul irațional are o logică emoțională simplă, reducerea anxietății prin acțiune. Când corpul intră în alarmă, gândirea devine îngustă, iar creierul alege răspunsuri rapide: atac, fugă, îngheț, agățare. Multe femei intră pe agățare combinată cu atac: insistă, cer detalii, ridică vocea, pun ultimatume, apoi cer reasigurare. Asta pare contradictoriu, însă contradictoriul e semn de panică relațională. În psihologia clinică, acest tip de reacție apare mai des la persoanele care au trăit imprevizibilitate afectivă: părinți indisponibili, trădări anterioare, parteneri dependenți, perioade de minciună, rușine publică. 

„Iraționalul e limbajul unui sistem nervos care a învățat că liniștea se pierde repede și se recâștigă greu”. 

De ce multe femei peste 50 leagă gelozia de valoarea personală și de imaginea corporală? 

Iancu/Leca: Îmbătrânirea, chiar sănătoasă, schimbă felul în care femeia e privită și felul în care se privește. Într-o cultură care premiază tinerețea, femeia ajunge să simtă că trebuie să „concureze” cu o versiune mai tânără, chiar imaginară. În psihoterapia de familie, gelozia devine uneori o dispută cu timpul: „dacă el se uită la altcineva, eu pierd”. Aici apar comparații, sarcasm, auto-critică, obsesia față de semnele vârstei, interpretarea sexualității ca probă de validare. Când sexualitatea scade din cauza stresului, oboselii sau schimbărilor hormonale, mintea caută explicație externă, „sigur are pe altcineva”. 

„Când corpul se schimbă, mintea cere martori care să confirme că femeia rămâne dorită; gelozia apare ca un martor fals, dar convingător”. 

De ce frica de abandon se amplifică în familii cu copii plecați sau cu rol parental redus? 

Leca: în terapia de familie, plecarea copiilor aduce o reorganizare, rolul de mamă nu mai ocupă centrul scenei, iar cuplul rămâne față în față cu ce a rămas nespus. Dacă în anii anteriori copiii au „lipit” relația, acum golul se vede clar. În acest gol, orice semn de distanță devine amenințare, iar gelozia funcționează ca zgomot care umple tăcerea. Uneori femeia observă că partenerul își reface viața socială, are hobby-uri, se simte mai liber, iar libertatea lui e interpretată ca pregătire de plecare. În psihologia clinică, gelozia devine astfel o reacție la pierderea controlului asupra unei structuri care a ținut familia în echilibru. 

„Când copiii pleacă, cuplul fie crește, fie se apără, gelozia e o apărare zgomotoasă împotriva intimității reale”.

De ce unele femei transformă gelozia în investigație continuă și în „citire” de semne: ton, privire, parfum, haine, ordine în casă? 

Dana Iancu: Creierul anxios iubește patternurile, iar când există durere, patternul devine obsesie. În dezvoltare personală, această investigație oferă un sentiment de competență: „dacă descifrez, nu sunt naivă”. Pentru multe femei, naivitatea se leagă de rușine: „cum de nu am văzut?”, „cum de m-am lăsat?”. Așadar, investighează nu doar ca să prindă o infidelitate, ci ca să evite rușinea unei surprize. În psihologia clinică, rușinea nu spune „am greșit”, rușinea spune „sunt greșită”, iar asta doare mai mult decât pierderea partenerului. 

„Gelozia nu urmărește adevărul, urmărește evitarea rușinii; rușinea pare mai grea decât singurătatea”.

De ce reacționează femeia prin acuze și testări, în loc să ceară direct reasigurare? 

Mihail Jianu: Pentru multe persoane, cererea directă de reasigurare sună ca slăbiciune și vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea a fost pedepsită în trecut: ridiculizare, respingere, indiferență. În terapia de familie, acuzarea devine o protecție: dacă atac prima, nu sunt rănită prima. Testările apar sub formă de întrebări-capcană, ironii, comparații cu alte femei, provocări menite să obțină reacție. Problema e că reacția partenerului, oricât de corectă, nu liniștește pe termen lung, fiindcă anxietatea cere încă o probă. 

„Când dragostea se cere prin interogatoriu, răspunsul nu mai contează; contează doar reducerea panicii pentru încă o oră”

De ce partenerul ajunge să se retragă, iar retragerea alimentează și mai mult gelozia?

Leca: În psihoterapia de familie, retragerea e frecvent un răspuns la critică și control: omul se simte acuzat fără șansă reală de achitare. Retragerea poate însemna tăcere, ieșiri din casă, muncă excesivă, refugiu în telefon, defensivă rece. Pentru femeie, retragerea confirmă povestea de abandon: „vezi, se îndepărtează, sigur e altcineva”. Se formează un dans clasic: ea urmărește, el fuge; cu cât fuge, cu atât ea urmărește mai tare. În psihologia clinică, acest dans seamănă cu o reeditare a unei relații timpurii: un părinte rece și un copil care a învățat să „tragă de iubire”.

„În cuplurile prinse în urmărire și retragere, gelozia nu e cauză, gelozia e simptomul unui pact rupt de siguranță”.

De ce uneori gelozia ascunde depresie, anxietate generalizată sau traumă veche? 

Dana Iancu: După 50 de ani, unele simptome se maschează, iritabilitate, suspiciune, agitație, nevoia de control, insomnie. În clinică, astfel de simptome pot însoți un episod depresiv cu anxietate, o perioadă de stres cronic, o traumă nerecunoscută, o pierdere neplânsă, o imagine de sine în declin. Știu bine de la Radu Lecă că în terapia de familie, gelozia devine „purtător de mesaj” pentru o suferință nerostită: singurătate, lipsă de sens, dezamăgire față de propria viață, frică de bătrânețe, frică de boală. Când viața internă se strânge ca un nod, mintea caută un obiect extern pentru nod, iar partenerul devine ecran de proiecție.

 „Când durerea nu are nume, ea împrumută un nume la îndemână; infidelitatea imaginară devine eticheta perfectă pentru o tristețe fără cuvinte”.

De ce gelozia ajunge să distrugă chiar relația pe care încearcă să o salveze?

Mihail Jianu: În psihoterapia de familie, controlul repetat erodează încrederea reciprocă: femeia transmite „nu ești sigur”, partenerul transmite „nu ești de suportat”. Intimitatea scade, sexualitatea devine tensionată, conversațiile se reduc la apărare și acuzație, iar cuplul pierde zonele de tandrețe care ofereau protecție. În plus, gelozia cronică împinge spre izolare socială: femeia evită prieteni, evită evenimente, suspectează orice contact, iar izolarea amplifică anxietatea. Finalul nedorit devine probabil: partenerul chiar se îndepărtează, nu neapărat către altcineva, ci către liniște. 

„Gelozia e o mână strânsă pe gâtul relației: strânge ca să nu plece, sufocă până când pleacă”.

De ce o abordare terapeutică de familie pune accent pe siguranță, limite și reconstrucția sinelui, nu pe căutarea vinovatului? 

Radu Leca: Terapia de familie lucrează cu cicluri, nu cu etichete: urmărește declanșatorul, interpretarea, emoția primară, reacția, efectul asupra celuilalt, apoi noul val de interpretări. Pentru femeia geloasă, miza devine recunoașterea emoției de bază: frică, tristețe, neputință, nevoia de a fi văzută. A doua miză devine separarea faptelor de scenarii, fiindcă scenariile hrănesc alarmă și cresc comportamentul de control. A treia miză devine negocierea unor comportamente clare: transparență rezonabilă, ritualuri de conectare, timp împreună, limite privind criticile, acorduri despre telefon și social media, fără transformarea casei în secție de poliție. Iar miza majoră rămâne reconstrucția valorii personale din interior: prieteni, scop, autonomie, grijă de corp, proiecte, competențe, plăcere, sens. 

„Când femeia își mută centrul emoțional din ‘nu mă părăsi te rog’ în ‘mă aleg pe mine’, gelozia rămâne fără combustibil”. 

VEZI ȘI: EXCLUSIV Bărbați bătuți psihologic. Abuzul despre care nu se vorbește, explicat de Radu Leca