Mihail Jianu și Radu Leca, psihologi, alături de moderatorul emisiunii “Răspunde! Sâmbăta!” Dana Iancu propun următorul articol publicat în exclusivitate de Dcnews.ro:

De ce merită vorbit calm și clar despre „silent treatment”?

În psihologie și în psihoterapia de familie și cuplu, tăcerea nu înseamnă mereu liniște, iar lipsa cuvintelor nu înseamnă mereu respect. Uneori, tăcerea devine un instrument de control, o formă de retragere rece care îl lasă pe celălalt în suspans, rușine și anxietate. Tema a fost aleasă fiindcă mulți parteneri se învârt între două explicații dureroase: „nu îi pasă” sau „mă pedepsește”, iar între ele se pierde șansa de înțelegere și reparare. Articolul așază un cadru liniștitor: când tăcerea se transformă în pedeapsă, ce condiții o declanșează, ce amintiri vechi și răni relaționale o alimentează și cum lucrează psihoterapia cu această dinamică fără să facă din niciun partener un „monstru”. „Tăcerea devine periculoasă când nu mai odihnește relația, ci o ține ostatică.”

Ce înseamnă „silent treatment” și cum se diferențiază de o pauză sănătoasă?

„Silent treatment” descrie retragerea intenționată din comunicare, însoțită de răceală, ignorare, priviri tăioase, absența răspunsurilor și refuzul de a clarifica momentul revenirii. În psihoterapia de cuplu, diferența cheie față de o pauză sănătoasă stă în mesaj: pauza sănătoasă transmite „am nevoie să mă reglez și revin”, iar „silent treatment” transmite „meriți să suferi și nu primești acces la mine”. În cuplu, efectul apare rapid: crește panica, cresc interpretările, scade stima de sine, se instalează mersul pe coji de ouă. Tăcerea devine o sancțiune emoțională, nu o pauză de igienă psihică. „Când pleci din conversație fără bilet de întoarcere, lași în urmă o alarmă, nu un spațiu.”

În ce condiții apare tăcerea-pedeapsă în cuplu, chiar între oameni care se iubesc?

Tăcerea-pedeapsă apare frecvent după conflicte unde cineva se simte criticat, rușinat, nedreptățit, invalidat sau prins la colț. Apare și când există oboseală cronică, stres financiar, lipsă de somn, suprasolicitare parentală, consum de alcool, perioade de anxietate ori depresie. În familie, tăcerea se activează și în jurul temelor cu încărcătură mare: bani, gelozie, relația cu socrii, intimitate sexuală, libertate personală, responsabilități în casă. În terapie se observă un tipar: cine tace vrea să oprească durerea rapid, iar metoda aleasă îi oferă un sentiment de putere și protecție. Doar că protecția se plătește cu distanță și frică în celălalt. „Când nu știu să cer respect, aleg să retrag accesul.”

Ce rol au amintirile din copilărie și traumele relaționale în reflexul de a pedepsi prin tăcere?

În psihologie, memoria emoțională învață din contexte timpurii: ce se întâmplă când greșești, când ceri, când te enervezi, când plângi. Unii oameni au crescut în familii unde conflictele erau urmate de îngheț, ignorare, uși trântite și zile întregi de distanță. Copilul a învățat că apropierea se câștigă prin conformare și că iubirea se retrage ca sancțiune. Mai târziu, adultul repetă limbajul familiei de origine: nu fiindcă vrea rău, ci fiindcă aceasta a fost „gramatica” relațiilor învățată devreme. În terapie, tăcerea-pedeapsă este privită ca o strategie veche de supraviețuire socială, adaptată într-un loc greșit. „În casa mea, tăcerea era sentință, iar eu am crescut crezând că așa se face ordine.”

Ce tipuri de traumă duc la închidere și la îngheț în loc de dialog?

O traumă frecventă este critica umilitoare repetată: copilul sau adolescentul a fost făcut „prost”, „incapabil”, „prea sensibil”. În viața de adult, o observație banală din partea partenerului aprinde rușinea veche, iar corpul intră în îngheț. O altă traumă este imprevizibilitatea: părinți cu izbucniri, pedepse schimbătoare, alcool, haos; în astfel de medii, tăcerea a fost modul de a nu atrage atenția. Mai există trauma de abandon: plecări, divorț, dispariții emoționale; atunci, tăcerea devine armă preventivă, o încercare de a controla distanța înainte să doară. În psihoterapia de cuplu, se observă și trauma trădării: infidelitate, minciuni, secrete; uneori partenerul rănit folosește tăcerea ca formă de justiție emoțională. „Când corpul meu simte pericol, limba îmi devine grea și dispar.”

Cum se leagă „silent treatment” de stilul de atașament și de frica de intimitate?

În atașamentul evitant, apropierea intensă activează disconfort, iar conflictul este trăit ca invazie. Tăcerea apare ca retragere, apoi ca pedeapsă, fiindcă distanța aduce ușurare și un sentiment de control. În atașamentul anxios, tăcerea poate apărea ca protest: „dacă nu îmi răspunzi la nevoie, îți arăt cât doare”. În ambele cazuri, motorul este frica: frica de a fi înghițit, frica de a fi părăsit, frica de a fi rușinat. Psihoterapia lucrează cu această frică direct, prin limbaj simplu și prin exerciții de reconectare, fiindcă tăcerea este o soluție scurtă pentru o problemă lungă. „Nu te ignor fiindcă nu îmi pasă, te ignor fiindcă nu știu să rămân aproape când mă simt amenințat.”

Cum arată tăcerea ca pedeapsă în comportamente concrete, nu în intenții citite?

În cuplu, „silent treatment” se vede în refuzul de a răspunde la întrebări simple, în plecarea din cameră fără anunț, în evitarea contactului vizual, în întoarcerea cu spatele, în oftaturi și gesturi menite să transmită dispreț. Se vede și în comunicare „administrativă” rece: doar informații despre copii și facturi, fără ton uman. Uneori apare o ironie mută: răspunsuri monosilabice, priviri de „te-am notat”. În terapie, numirea comportamentelor aduce claritate și reduce cearta despre „intenții”, fiindcă oamenii se vindecă mai ușor când lucrează cu fapte observabile. „Nu m-a rănit lipsa cuvintelor, m-a rănit felul în care cuvintele au fost retrase.”

Ce simte partenerul care primește tăcerea și de ce reacționează uneori prin insistență sau explozie?

Partenerul „țintă” trăiește deseori tăcerea ca abandon. Apar gânduri de tipul: „am greșit iremediabil”, „nu contez”, „nu merit iubire”. Sistemul nervos caută reparare rapidă, iar insistența devine o încercare de a opri durerea. Când insistența nu primește răspuns, apare escaladarea: plâns, reproșuri, ton ridicat, urmărit prin casă. Din afară pare dramatic, însă în interior este un corp care cere reasigurare. În psihoterapia de familie și cuplu, ambii parteneri sunt ajutați să vadă ciclul: tăcere → panică → presiune → și mai multă retragere. „Când nu îmi răspunzi, mintea mea scrie scenarii, iar scenariile mă distrug.”

De ce tăcerea-pedeapsă întreține un ciclu toxic și cum se ajunge la resentiment?

„Silent treatment” reduce conflictul pe termen scurt și îl amplifică pe termen lung. Fără conversație, nu există clarificare, nu există scuze, nu există plan. Relația intră în contabilitate emoțională: cine a tăcut, cât a tăcut, cine a cedat primul. Se instalează resentimentul: partenerul pedepsit se simte controlat, partenerul care tace se simte „îndreptățit” și tot mai greu de abordat. Intimitatea scade, sexualitatea devine rară sau tensionată, iar cooperarea zilnică se umple de rigiditate. În terapie se spune direct: tăcerea-pedeapsă nu rezolvă problema, doar mută problema în structura relației. „Când tăcem ca să câștigăm, relația pierde.”

Cum lucrează psihoterapia de cuplu cu tăcerea, fără rușinare și fără vinovați eterni?

Terapia pornește de la siguranță și de la reguli de dialog: pauze anunțate, revenire programată, fraze scurte de reasigurare, interdicție pentru umilire și dispreț. Se explorează funcția tăcerii: protecție, control, evitare de rușine, evitare de vulnerabilitate, protest. Se leagă prezentul de trecut: „când ai învățat că tăcerea te salvează?”. Se construiesc alternative: un „script” de pauză, un mod de a spune „sunt activat, revin la 19:30”, un mod de a spune „am nevoie să mă simt respectat ca să pot continua”. Terapia susține și repararea: scuze specifice, numirea impactului, promisiuni realiste. „Când învăț să vorbesc despre frica mea, nu mai am nevoie să te pedepsesc.”

Cum se transformă tăcerea în pauză sănătoasă și conectare, în pași clari de cuplu?

Pauza sănătoasă are trei piese: anunț, timp, revenire. Anunțul este o propoziție simplă: „sunt copleșit, iau o pauză, revin”. Timpul este concret: zece minute, treizeci de minute, o oră. Revenirea înseamnă inițierea dialogului, nu așteptarea ca celălalt să ghicească. În paralel, se învață un limbaj de reconectare: „îmi pasă de tine”, „nu plec din relație”, „vreau să rezolvăm”. În terapie se exersează și ascultarea: rezumare, validare, apoi soluții. Rezultatul este surprinzător de simplu: tăcerea nu dispare, însă își schimbă sensul, din armă în respiro. „Când îți spun când mă întorc, tăcerea devine spațiu, nu abis.”

Ce câștigă un cuplu care înțelege „silent treatment” și lucrează cu el?

Cuplurile care citesc și aplică ideile din articol ajung să recunoască mai repede momentul în care tăcerea alunecă spre pedeapsă și să oprească ciclul înainte să devină răceală cronică. Crește claritatea, scade anxietatea, iar conflictele se închid cu mai multă reparare și mai puține zile pierdute în tensiune. În timp, partenerii își cunosc mai bine declanșatorii și rănile vechi, iar relația capătă un sentiment de siguranță: apropierea rămâne posibilă chiar și după un dezacord. „Când tăcerea nu mai conduce, iubirea are din nou voce.”

VEZI ȘI: EXCLUSIV De ce un articol scris despre „critică vs. cerere” ajunge să salveze mai multe seri decât o cină romantică

20 de intrebari la care răspunde articolul

1) Ce este „silent treatment” și cum se deosebește de o pauză sănătoasă?

2) Când tăcerea devine pedeapsă, nu autoreglare?

3) Ce mesaje ascunse transmite tăcerea-pedeapsă în cuplu?

4) În ce situații de viață (stres, oboseală, bani, copii) se declanșează mai des?

5) Ce teme de conflict (gelozie, intimitate, socri, responsabilități) aprind cel mai rapid tăcerea?

6) Ce tipare din familia de origine învață un om să „pedepsească” prin retragere?

7) Ce rol are rușinea în blocarea comunicării și în alegerea tăcerii?

8) Ce traume legate de critică și umilire duc la îngheț și închidere?

9) Cum contribuie trauma de imprevizibilitate (haos, alcool, izbucniri) la reflexul de a tăcea?

10) Cum se leagă trauma de abandon de tăcerea folosită ca armă preventivă?