În psihanaliză, divorțul activează pierdere, rușine, furie narcisică și frică de abandon, iar unele persoane caută control ca antidot pentru neputință.

În psihoterapia de familie, sistemul familial trece printr-o reorganizare bruscă, iar conflictul de cuplu riscă să se transforme în conflict de co-parenting, cu copilul pus în mijloc ca „dovadă” a loialității. Alienarea parentală se vede ca strategie relațională de dominare emoțională, un părinte încearcă să controleze felul în care copilul îl percepe pe celălalt părinte, controlând astfel și accesul la iubire, apartenență, identitate. Mesajele nu sunt mereu directe; apar insinuări, glume cu venin, sugestii despre pericol, victimizare, prezentarea celuilalt ca incompetent sau rău. Copilul devine terenul pe care se joacă lupta pentru putere, iar puterea se măsoară în „cu cine ține copilul”. Când dominația emoțională se instalează, dialogul adult-adult se subțiază, iar comunicarea devine triangulată, un adult vorbește cu copilul despre celălalt adult. „Când un părinte vrea să câștige divorțul în sufletul copilului, copilul devine prizonierul unei victorii fără bucurie.” Jianu/Iancu/Leca

De ce ajung unii părinți să se folosească de copii după divorț, deși declară că „fac totul pentru binele lor”?

În psihanaliză, copilul are o valoare psihică aparte, devine oglindă, martor, obiect de atașament, uneori „obiect-salvator” pentru un adult rănit. Când un părinte trăiește separarea ca umilire, copilul riscă să fie transformat în aliat, confesor, substitut de partener sau „scut” împotriva durerii. În psihoterapia de familie, apare parentificarea, copilul ajunge să regleze emoțiile adultului, să-l liniștească, să-i țină partea, să-i confirme dreptatea. Părintele simte o ușurare imediată când copilul repetă narațiunea lui, iar ușurarea întărește comportamentul. În paralel, furia față de fostul partener găsește o cale „acceptabilă social”, nu mai atacă direct adultul, atacă relația copilului cu adultul. Din afară, totul poate părea grijă, „Îl protejez de influența lui”, „Nu vreau să sufere”, „Vreau stabilitate”. Din interior, miza reală devine controlul, răzbunarea, repararea ego-ului rănit. „Uneori un părinte confundă protecția cu posesia, iar copilul plătește diferența.” Jianu/Iancu/Leca

De ce conflictul de cuplu continuă sub formă de război moral, iar copilul devine argument și armă?

Despărțirea nu închide automat legătura inconștientă; rămân resturi de iubire, dependență, rivalitate, invidie, dorință de a fi recunoscut. Unii adulți rămân blocați într-o dinamică de tip „cine are dreptate” fiindcă dreptatea ține loc de doliu. În psihoterapia de familie, se observă escaladarea simetrică, fiecare gest al unuia e interpretat ca atac, iar răspunsul devine contraatac. Copilul este folosit ca probă de moralitate, „Dacă copilul preferă la mine, înseamnă că eu sunt părintele bun”. Așa apare competiția pentru afecțiune, cadouri, permisiuni, reguli mai relaxate, discreditări subtile. În timp, copilul învață că iubirea se câștigă prin tabere, iar sinceritatea devine periculoasă. Adultul aflat în luptă caută confirmare, iar confirmarea vine rapid când copilul spune ce „trebuie”. Realitatea copilului rămâne pe planul doi, nevoia de stabilitate, de rutine, de libertatea de a iubi ambii părinți fără vinovăție. „Când părinții se judecă prin copil, copilul învață că iubirea are avocat, nu inimă.” Jianu/Iancu/Leca

De ce alienarea parentală se hrănește din frică și insecuritate, nu doar din răutate intenționată?

Uneori există intenție agresivă clară, alteori există panică relațională. În psihanaliză, frica de a fi înlocuit declanșează comportamente de control, supraveghere, interogatoriu după vizite, mesaje insistente, reinterpretarea fiecărei întâmplări ca dovadă de pericol. Părintele anxios caută certitudine, iar certitudinea pare să vină din monopol asupra copilului. În psihoterapia de familie, anxietatea ridicată scade capacitatea de mentalizare, adultul vede intenții ostile peste tot, nu mai vede nuanțe, nu mai vede ambivalență. Copilul devine „barometru” al siguranței, dacă copilul se întoarce fericit de la celălalt părinte, părintele anxios simte amenințare, nu ușurare. Așa apar replici care par mici, dar sapă, „Sigur te-a cumpărat cu ceva”, „Acolo ai voie orice, normal că îți place”, „Nu uita cine a stat cu tine când erai bolnav”. Copilul prinde mesajul, bucuria lui rănește un părinte, iar loialitatea devine o datorie. „Frica de pierdere îl face pe adult să strângă prea tare, iar copilul rămâne fără aer.” Jianu/Iancu/Leca

De ce unii părinți încalcă binele superior al copilului chiar când au acces la informație și sprijin?

În psihologie, cunoașterea nu înseamnă automat reglaj emoțional. Un părinte poate ști „ce e corect” și totuși să nu reușească să facă „ce e sănătos” când e declanșat. În psihanaliză, mecanismele de apărare intră în scenă, proiecția face ca propriile impulsuri să fie văzute ca venind de la celălalt părinte; clivajul împarte lumea în „bun” și „rău”; negarea minimizează suferința copilului; raționalizarea îmbracă agresivitatea în argumente „educative”. În psihoterapia de familie, granițele dintre subsisteme se pot prăbuși, subsistemul parental ar trebui să fie cooperant, dar devine prelungirea conflictului conjugal. Când adultul simte că a pierdut statut, casă, rețea socială sau imagine, copilul ajunge să țină loc de reparație. Dacă prietenii și rudele alimentează polarizarea, conflictul capătă cor și scenă, iar părintele se simte „justificat”. În acest climat, interesul copilului devine slogan, nu practică. „Binele copilului devine uneori o mască elegantă pentru o rană care cere răzbunare.” Jianu/Iancu/Leca

Cum arată în concret alienarea parentală în viața de zi cu zi, dincolo de termenii juridici și etichete?

În psihoterapia de familie se descriu tipare repetate, denigrare constantă, exagerarea greșelilor celuilalt părinte, minimalizarea calităților, atribuirea unor intenții rele, blocarea comunicării, controlul informațiilor despre școală sau sănătate, sabotorarea programului de vizitare, organizarea de activități „mai importante” fix în timpul întâlnirilor, transmiterea de secrete, cererea de loialitate. Apar și ritualuri după vizite, copilul este chestionat ca într-un raport, apoi adultul reacționează cu suspin, sarcasm, lacrimi, tăcere pedepsitoare. Copilul învață să livreze răspunsuri care mențin pacea. În psihanaliză, acest lucru seamănă cu adaptarea la un obiect imprevizibil, copilul devine hipervigilent, atent la microexpresii, atent la ton. Uneori ajunge să respingă celălalt părinte cu o siguranță „prea matură”, repetând fraze care sună împrumutate, „El nu merită”, „Ea e toxică”, „Nu are drepturi asupra mea”. Când auzi un copil vorbind ca un adult în conflict, merită să te întrebi cine vorbește prin el. „Copilul alienat pare convins, dar convingerea lui are miros de teamă.” Jianu/Iancu/Leca

Ce efecte psihologice lasă asupra copilului folosirea lui ca instrument în conflictele post-divorț?

În psihologie, copilul are nevoie de continuitate, predictibilitate și libertatea de a iubi fără vină. Alienarea lovește în identitate, copilul este jumătate din fiecare părinte, iar când unul este prezentat ca rău, copilul simte că și o parte din el este rea. În psihanaliză, apare conflictul de loialitate internalizat, iubirea devine asociată cu trădarea. Apar anxietate, somatizări, iritabilitate, performanță școlară scăzută, dificultăți de încredere, probleme de atașament, tendința de a face alianțe rigide în relații. În psihoterapia de familie, copilul învață un model, conflictul se gestionează prin triangulare și manipulare, nu prin dialog și limite. Mai târziu, același model se repetă în prietenii și cupluri. În plus, copilul poate pierde o relație semnificativă cu un părinte, cu bunici, cu veri, cu o întreagă ramură de familie. Pierderea vine cu doliu complicat, uneori cu vinovăție, „Eu am ales”. Când copilul crește și vede nuanțe, poate apărea furie intensă față de părintele alienator, iar relația se fisurează și acolo. „Când îl obligi pe copil să aleagă, îl înveți să se piardă ca să te păstreze.” Jianu/Iancu/Leca

VEZI ȘI: EXCLUSIV Sevrajul după amant. Cum să faci un detox după legătura ta secretă

De ce unii părinți nu văd că fac rău, iar alții văd, dar continuă?

În psihanaliză, orbirea vine din defensă, iar defensiva protejează o durere greu de tolerat. Dacă adultul ar recunoaște impactul, ar simți vină, iar vina ar cere schimbare și doliu. Unii adulți preferă certitudinea luptei în locul vulnerabilității. În psihoterapia de familie, continuarea vine și din beneficii secundare, control asupra timpului copilului, control asupra imaginii sociale, control asupra resurselor, sentiment de apartenență la o tabără, evitarea singurătății. Uneori intervine și dinamica de personalitate, rigiditate, impulsivitate, intoleranță la frustrare, tendință spre dominație. Alteori intervine istoricul personal, un adult crescut cu părinți conflictuali reproduce scenariul în mod automat, fiindcă îi pare familiar. Familiar nu înseamnă sănătos, înseamnă cunoscut. „Repetăm durerea veche fiindcă pare acasă, chiar când arde.” Jianu/Iancu/Leca

Ce ajută un sistem familial să iasă din dominație emoțională și să intre în co-parenting matur, orientat spre copil?

În psihoterapia de familie, primul pas este diferențierea rolurilor, fost partener versus co-părinte. Co-parentingul cere limbaj funcțional, reguli clare, canale de comunicare simple, documentarea programului, reducerea negocierilor infinite. Contează și o regulă de aur, copilul nu primește mesaje despre moralitatea celuilalt părinte, copilul primește mesaje despre rutina lui, despre nevoile lui, despre iubire. În psihanaliză, munca reală este tolerarea pierderii fără a cere copilului să repare. Adultul are nevoie de spațiu propriu de procesare, terapie individuală, grup de suport, prieteni maturi, activități care refac stima de sine. Un părinte care își reglează emoțiile își reduce nevoia de control. În multe cazuri ajută medierea, plan parental detaliat, uneori intervenție coordonată de specialiști. Când conflictul e sever, contactul dintre părinți are nevoie de structură, nu de „bun simț” invocat la nervi. Progresul arată simplu, mai puține mesaje acide, mai puține probe, mai multă consecvență, mai mult respect pentru timpul celuilalt, mai multă libertate pentru copil. „Co-parentingul începe când renunți să câștigi și alegi să crești un om.” Jianu/Iancu/Leca

VEZI ȘI: EXCLUSIV De ce nu se mai căsătoresc oamenii. Explicație psihologică: Te-ai fi gândit la asta?

Google News icon Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News