Leca: Împăcarea rapidă după conflict arată uneori ca o scenă de film: îmbrățișare, promisiuni, sex intens, sentimentul că „gata, s-a rezolvat”. În psihoterapia de cuplu, această împăcare devine iluzorie când nu atinge cauza reală a certurilor, ci doar reduce tensiunea pe termen scurt. Iancu: Relația învață un reflex: izbucnire, furtună emoțională, apoi o calmare care aduce ușurare, iar ușurarea se confundă cu vindecarea. Iluzia se instalează fiindcă organismul simte scăderea stresului ca pe o victorie, iar mintea înregistrează doar finalul dulce, nu și costul. Filosofia relațiilor numește acest tipar „confundarea păcii cu adevărul”: liniștea devine scopul suprem, iar adevărul emoțional rămâne în umbră. Gândirea ancestrală vorbește simplu: focul stins la suprafață încă arde în jar, iar jarul reaprinde casa la primul vânt.

Cum ajunge cearta să fie un instrument de control și nu doar o reacție la o problemă reală?

Leca: Controlul prin ceartă se formează când unul dintre parteneri observă că reproșul, tonul ridicat și presiunea emoțională produc rezultate: celălalt cedează, se scuză, renunță la cerințe, își schimbă comportamentul de frică sau de vină. În terapia de cuplu, controlul nu arată mereu ca tiranie declarată, ci ca un stil relațional: unul atacă, celălalt se micșorează; unul acuză, celălalt explică la nesfârșit; unul ridică ștacheta, celălalt aleargă după aprobarea pierdută. Reproșul devine monedă de schimb, iar tăcerea devine sancțiune. Iancu: Filosofic, relația se mută din spațiul întâlnirii în spațiul puterii: cine are dreptate, cine câștigă, cine are ultimul cuvânt. În logica ancestrală, vorba aspră nu doar rănește, ci „pune ham” pe sufletul celuilalt, iar hamul strânge încet, zi după zi.

Cum se impune controlul prin reproșuri, cu pași mici, aparent „normali”?

Controlul se extinde gradual, ca o plantă agățătoare care se prinde de tot ce găsește: întâi ironii, apoi etichete, apoi generalizări de tip „niciodată” și „mereu”, apoi amenințări subtile cu retragerea iubirii. Leca: În psihoterapia de cuplu, se vede un traseu repetitiv: reproșul pornește dintr-un disconfort real, apoi trece în atac la persoană, apoi se transformă în verdict asupra valorii: „nu ești în stare”, „ești rece”, „ești egoist”. Din acel moment, celălalt nu mai discută problema inițială, ci se apără ca identitate. Se creează o ierarhie: unul devine judecător, celălalt devine inculpat. Controlul devine eficient când partenerul „inculpat” începe să anticipeze reproșul și își modifică viața pentru a evita conflictul, renunțând la nevoi, la limite și la prieteni. În gândirea veche, controlul intră întâi pe ușa limbajului, apoi se așază în obiceiuri, iar obiceiurile se transformă în destin.

De ce „împăcarea” după ceartă se simte atât de intensă și de ce întărește ciclul?

Leca: După un conflict, corpul trece prin adrenalina stresului, apoi printr-o coborâre care aduce relief, iar relief-ul creează senzația de apropiere profundă. În sexterapie, acest moment se asociază cu sex de reconectare, uneori numit sex de „lipire”: dorință intensă, nevoie de confirmare, teamă de pierdere amestecată cu excitare. Iancu: Plăcerea devine un pansament peste rană, iar pansamentul se confundă cu tratamentul. În psihologie, mecanismul seamănă cu întărirea intermitentă: când iubirea vine după durere, creierul o percepe ca fiind mai valoroasă, iar relația devine captivă într-un joc de „pedeapsă și recompensă”. Filosofia avertizează aici: ceea ce te liniștește nu reprezintă automat ceea ce te crește. În înțelepciunea ancestrală, împăcarea fără reparare seamănă cu o punte din frunze peste râu: traversezi o dată, a doua oară te uzi până la oase.

Cum se vede controlul în conversații: ce tip de replici, ce structură, ce efect?

Leca: Controlul prin ceartă folosește adesea o structură clară: acuzație, interpretare negativă, cerere de capitulare, apoi „iertare” condiționată. Apar reproșuri globale, nu descrieri concrete; apar insinuări, nu întrebări; apar verdicte, nu curiozitate. În terapia de cuplu, se observă mutarea de la „m-a durut când…” la „tu ești…”, iar această mutare schimbă complet dansul relațional. Când unul spune „dacă m-ai iubi, ai face…”, iubirea devine contract cu clauze, iar libertatea dispare. Când unul spune „după tot ce fac pentru tine”, apare contabilitatea afectivă, iar tandrețea devine datorie. Iancu: Efectul este previzibil: cel controlat fie se supune și se stinge, fie explodează și intră în contra-control, iar relația se transformă într-un ring. O glumă amară, dar adevărată: într-un cuplu condus de reproșuri, nimeni nu câștigă, doar oboseala ia premiul cel mare.

Cum se extinde controlul în zona intimității și sexualității, acolo unde vulnerabilitatea este maximă?

Leca: În sexterapie, controlul se infiltrează în pat prin critică, comparație, presiune, retragere afectivă, condiționare: „după cum te-ai purtat, nu meriți apropiere” sau „dacă vrei liniște, fă cum zic”. Sexualitatea devine monedă: se oferă pentru a calma, se retrage pentru a pedepsi, se folosește pentru a confirma superioritatea sau pentru a cere supunere. Apare frica de greșeală, iar corpul răspunde prin tensiune, lipsă de lubrifiere, dificultăți erectile, anorgasmie, dezinteres, disociere. Leca: În psihoterapia de cuplu, se vede un paradox: cei doi ajung să aibă mai mult contact fizic după ceartă, dar mai puțină siguranță emoțională în general. Filosofic, erosul are nevoie de libertate interioară; controlul îl transformă în datorie sau în test. În limbaj ancestral, „patul ține minte”: dacă acolo se adună frică și rușine, plăcerea pleacă din casă ca o pasăre speriată.

De ce intră oamenii în acest ciclu chiar când iubirea există și intențiile par bune?

Iancu: Nimeni nu pornește cu planul de a controla; de regulă pornește cu nevoi neexprimate, frică de abandon, rușine și modele învățate. În psihologie, cearta devine instrument rapid pentru a obține contact: unii au crescut cu ideea că doar intensitatea aduce atenție, iar calmul înseamnă ignorare. Leca: În terapia de cuplu, se discută despre diferența dintre protest și cerere: protestul atacă, cererea invită. Partenerul care reproșează urmărește adesea apropiere și siguranță, însă folosește o unealtă care produce distanță. Iancu: Filosofia stoică ar spune că omul confundă puterea asupra celuilalt cu puterea asupra propriei emoții. În gândirea ancestrală, frica se îmbracă în armură; armura sperie exact persoana de care ai nevoie.

Cum arată „repararea” reală după conflict, în locul unei împăcări cosmetice?

Leca: Repararea reală înseamnă recunoaștere, responsabilitate, înțelegerea impactului și schimbare observabilă, nu doar scuze rapide. În psihoterapia de cuplu, repararea începe când fiecare numește partea sa fără „da, dar”: „am ridicat tonul”, „am disprețuit”, „m-am retras”, „am controlat prin reproș”. Iancu: Apoi urmează validarea emoției celuilalt: „înțeleg că te-ai simțit micșorat”, „înțeleg că te-ai simțit singur”. Abia după aceea se negociază reguli de conflict: pauză de reglare, interdicție la jigniri, claritate în cereri, timp de reconectare care nu ascunde sub preș problema inițială. Leca: În sexterapie, repararea include reconectare fără presiune sexuală, atingere sigură, discuții despre limite și despre ce înseamnă consimțământ cald, nu consimțământ obținut din vină. Filosofic, împăcarea adevărată nu înseamnă „să trecem peste”, ci „să trecem prin” cu demnitate. Iancu: În felul ancestral de a vedea lumea, cuplul sănătos nu îngroapă sabia în același loc de fiecare dată; o topește și face din metal unelte pentru viață.

Cum se rupe cercul controlului și ce schimbări apar când cearta nu mai conduce relația?

Iancu: Cercul se rupe când cuplul își mută atenția de la vină la nevoie și de la câștig la conexiune. În terapia de cuplu, asta arată ca o schimbare de limbaj: de la „tu mereu” la „eu simt”, de la „demonstrează-mi” la „am nevoie de”, de la „dacă nu faci” la „limita mea este”. Partenerul care controla învață toleranța la frustrare și la nesiguranță, iar partenerul controlat învață limite clare și ieșirea din rolul de defensiv permanent. Leca: În sexterapie, se observă o revenire a jocului, a curiozității și a prezenței, fiindcă erotismul se hrănește din siguranță și respect. Probabilitatea de apropiere autentică crește, iar cearta își pierde statutul de „motor” al relației. Iar o notă de umor blând: când reproșul iese la pensie, iubirea nu devine perfectă, dar devine respirabilă.

Google News icon Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News