EXCLUSIV Ce înseamnă atașament evitant și de ce intimitatea declanșează teamă, nu confort

Autor: Radu Leca

Rolul articolului rămâne simplu: să dea sens retragerii, răcelii emoționale, nevoii de spațiu, tăcerilor și rupturilor bruște, fără etichete rușinoase și fără morală. În terapia de cuplu, atașamentul evitant se vede ca o strategie de supraviețuire învățată devreme, iar în terapia de familie se vede ca o continuare a unor reguli nescrise din casă: „nu deranja”, „nu cere”, „nu plânge”, „descurcă-te singur”. „Când apropierea a costat scump, distanța ajunge să pară singurul loc sigur.”

Ce înseamnă atașament evitant și de ce intimitatea declanșează teamă, nu confort?

Atașamentul evitant înseamnă un stil relațional în care nevoia de conexiune există, însă se ascunde sub autonomie rigidă, raționalizare și o atenție mare la independență. Intimitatea declanșează senzația de sufocare, invadare sau pierdere a controlului, iar corpul răspunde prin retragere, închidere, iritare, sarcasm sau muncă excesivă. În psihoterapia de cuplu, evitantul iubește adesea în tăcere și arată iubirea prin fapte, nu prin cuvinte, iar partenerul simte gol emoțional și începe să caute semnale. În psihoterapia de familie, originea se leagă de medii unde emoțiile au fost întâmpinate cu critică, minimizare sau rușinare, iar copilul a învățat să își „închidă” nevoile. „Dacă nimeni nu te-a ținut când ți-a fost greu, înveți să te ții singur și să numești asta putere.”

De ce apropierea sperie mai mult după relații dureroase sau familii reci emoțional?

Apropierea sperie când trecutul a asociat vulnerabilitatea cu pericolul: respingere, ironie, pedeapsă, control, gelozie, trădare, promisiuni încălcate, intruziune. O relație „bolnavă” sau un mediu familial critic transformă confesiunea într-o capcană: spui ceva sensibil și primești atac, iar mintea învață lecția „nu spune”. În terapia de cuplu, evitantul evită discuțiile despre emoții fiindcă discuțiile par să ducă spre ceartă, iar cearta pare să ducă spre pierderea libertății. În terapia de familie, se vede adesea un copil parentificat, un copil responsabil prea devreme, un copil lăudat doar pentru rezultate, nu pentru trăiri, iar adultul păstrează aceeași regulă: valoare egal performanță. „Când ai trăit iubirea ca pe un examen, intimitatea seamănă cu o interogare.”

Cum arată atașamentul evitant în cuplu, dincolo de stereotipul „om rece”?

Atașamentul evitant arată adesea ca un partener prezent fizic, absent emoțional: multă funcționare, puțină împărtășire. Apar replici scurte, schimbare de subiect, umor defensiv, evitarea conflictului, promisiuni vagi, amânări, retragere în telefon, în muncă, în hobby-uri, în prieteni. Apar gesturi de iubire „neverbale”: rezolvă probleme, plătește, organizează, repară, însă evită dialogul despre nevoi și frici. În terapia de cuplu, unul urmărește conexiunea și celălalt fuge, iar fuga alimentează urmărirea, iar urmărirea alimentează fuga, până când amândoi obosesc. Evitantul trăiește adesea rușine pentru nevoi, fiindcă nevoile sună în minte ca slăbiciune. „Nu lipsa iubirii răcește relația, ci frica de a fi văzut cu totul.”

De ce bărbații sunt descriși frecvent ca speriați de apropiere și ce ține de cultură, nu de biologie?

Mulți bărbați sunt socializați cu reguli dure: emoțiile se ascund, plânsul se interzice, dependența se disprețuiește, vulnerabilitatea se pedepsește prin ridiculizare. În familie, băiatul primește adesea mesajul „fii tare”, iar „tare” se traduce prin singurătate emoțională și competență, nu prin conectare. În cuplu, apropierea cere limbaj emoțional, prezență și receptivitate, iar un bărbat crescut cu interdicție emoțională simte că pierde statut sau control. În psihoterapia de cuplu, se observă și alt factor: mulți bărbați au învățat să își regleze stresul prin acțiune, nu prin conversație, iar partenera cere tocmai conversația. Diferența de stil devine conflict, apoi devine retragere. „Un bărbat învățat să fie stâncă se sperie când i se cere să fie și apă.”

Dar femeile de ce ajung evitante și de ce evitarea lor rămâne adesea invizibilă?

Femeile ajung evitante când au crescut în medii unde apropierea a fost intruzivă, controlatoare sau plină de critică morală, iar intimitatea a însemnat pierdere de sine. O fată care a fost responsabilizată excesiv, care a avut grijă de frați, de părinți, de atmosfera din casă, învață să funcționeze și să înghită, iar la maturitate evită discuțiile fiindcă discuțiile par încă o sarcină. În cuplu, evitarea feminină se ascunde uneori sub „sunt bine” spus repede, sub perfecționism, sub hiper-independență, sub controlul detaliilor, sub autosuficiență rigidă. În terapia de cuplu, femeia evitantă nu cere, nu negociază, nu insistă, apoi se răcește treptat și pleacă „fără semne”, iar partenerul rămâne confuz. „Când ai fost iubită doar dacă te descurcai, ajungi să nu mai ceri nimic, nici măcar iubire.”

Cum se simte evitarea în interior și de ce apare iritarea când partenerul cere apropiere?

În interior, evitarea se simte ca tensiune și alarmă: „nu acum”, „e prea mult”, „mă pierd”, „nu știu ce să spun”, „mă sufoc”. Cererea de apropiere se aude ca o cerere de fuziune sau ca o cerere de renunțare la autonomie. Apare iritare fiindcă sistemul nervos intră în apărare, iar apărarea caută distanță: se ridică tonul, se închide ușa, se pleacă din cameră, se „îngheață” emoțional. În terapia de cuplu, iritarea nu se tratează ca răutate, ci ca semnal de activare: un corp speriat reacționează. În terapia de familie, se leagă adesea de o istorie cu părinți intruzivi sau critici, unde copilul nu a avut voie să aibă spațiu psihologic. „Când cineva bate la ușa inimii, evitantul aude uneori sirenă, nu invitație.”

Ce se întâmplă între un partener anxios și un partener evitant și de ce combinația devine epuizantă?

În cuplu, anxiosul caută confirmare și apropiere, evitantul caută liniște și spațiu, iar fiecare devine declanșatorul celuilalt. Anxiosul pune întrebări și insistă, evitantul se retrage și se închide, anxiosul escaladează, evitantul dispare emoțional, apoi revine când tensiunea scade. În psihoterapia de cuplu, dinamica se numește ciclul urmăritor–retrăgător, iar terapia lucrează pe oprirea ciclului, nu pe „cine are dreptate”. În psihoterapia de familie, ciclul seamănă cu modelele văzute în casă: un părinte critic și un părinte absent, un părinte anxios și un părinte închis, iar copilul a învățat că iubirea vine cu neliniște. „Când unul strigă „vino”, iar celălalt strigă „lasă-mă”, relația devine un cor de frici.”

Cum lucrează psihoterapia de cuplu cu atașamentul evitant fără presiune și fără rușinare?

Terapia începe prin crearea unui cadru sigur, unde evitantul nu se simte forțat să performeze emoțional. Se folosește limbaj clar și concret: ce se întâmplă în corp, ce gând apare, ce comportament urmează, ce efect are asupra partenerului. Se învață micro-doze de vulnerabilitate: propoziții simple despre trăire, nu discursuri, nu confesiuni dramatice. Se stabilește ritm: discuții scurte și dese, nu conversații rare și explozive. Se construiesc reguli de conflict: pauză de reglare, revenire la dialog la o oră clară, evitarea disprețului, evitarea amenințărilor cu despărțirea. În terapia de familie, se explorează rușinea, mesajele transmise despre emoții și modelul de atașament din generații. „Apropierea se învață ca dansul: un pas mic, apoi încă unul, nu un salt în gol.”

Ce ajută concret un cuplu când unul evită și celălalt suferă de distanță?

Ajută acorduri clare despre spațiu și despre reconectare: timp de liniștire fără dispariții, apoi întoarcere cu o propoziție caldă. Ajută diferențierea între nevoie și control: „vreau să știu când revii” sună ca grijă, „dă-mi raport” sună ca poliție. Ajută ritualuri simple: salut real când se intră în casă, zece minute de prezență fără ecrane, o întrebare zilnică despre starea emoțională, o apreciere concretă. Ajută repararea rapidă după rupturi: scuze scurte, asumare, contact vizual, atingere consimțită, plan pentru data viitoare. În psihoterapia de cuplu, se încurajează un limbaj al atașamentului: „mi-e dor”, „mi-e teamă”, „am nevoie de tine aproape”, spus fără critică. „Conexiunea nu cere perfecțiune, cere revenire.”

Cum arată o apropiere matură pentru un evitant și ce înseamnă autonomie sănătoasă în doi?

Apropierea matură înseamnă două persoane întregi care se aleg, nu două persoane care se înghit una pe alta. Autonomia sănătoasă înseamnă spațiu personal fără secrete distructive, timp separat fără pedeapsă, prieteni și interese fără triangulare, identitate fără ziduri. Pentru evitant, siguranța crește când partenerul respectă ritmul și când evitantul respectă nevoia de conectare, nu doar nevoia de distanță. În terapia de cuplu, un obiectiv central rămâne toleranța la intimitate: să rămână prezent în conversații dificile, să stea în contact cu emoția, să ceară pauză fără fugă, să revină la dialog. „Autonomia fără inimă seamănă cu libertatea într-o casă goală.”

VEZI ȘI: EXCLUSIV De ce o „hartă a certurilor” aduce liniște într-un cuplu 

La final, rezultatele pentru cuplurile care citesc articolul apar dintr-o schimbare de perspectivă: retragerea nu mai pare lipsă de iubire, iar insistența nu mai pare nebunie, ci semnale ale unor stiluri de atașament care cer siguranță prin metode diferite. Cuplurile încep să vorbească mai clar, să reducă criticile, să scurteze conflictele și să repare mai repede după rupturi. Se construiește un ritm comun între spațiu și apropiere, iar intimitatea devine mai puțin înfricoșătoare și mai mult hrănitoare. „Când frica primește înțelegere, apropierea încetează să mai sune ca o amenințare.”