Trăim fără să ne dăm seama, cu senzația că mintea noastră e un laborator mobil, observăm, măsurăm, comparăm, tragem concluzii despre cine suntem și cât de departe mai avem până la „varianta ideală”. De aici și fraza „suntem doar cercetători ai infinitului în căutarea perfecțiunii” o metaforă frumoasă, dar și periculoasă, pentru că ascunde o oboseală cronică,aceea de a nu fi niciodată suficient. Ca psiholog văd des cum această căutare devine treptat, o formă de neliniște existențială, un fel de alergare pe bandă în care finalul se mută mereu mai departe. „Când perfecțiunea e busola, drumul devine o cameră fără ieșire.” Jianu

În psihologie, perfecționismul nu înseamnă doar a fi conștiincios sau atent la detalii. Vorbim despre un set de credințe rigide, „valoarea mea depinde de rezultate”, „greșeala mă definește”, „dacă nu e impecabil, e un eșec”. Unii autori diferențiază perfecționismul adaptativ (standardele înalte motivate de sens și plăcere) de perfecționismul maladaptativ (standardele înalte motivate de frică și rușine). Diferența nu e în „cât de sus țintim”, ci în ce se întâmplă cu noi când nu ajungem acolo,ne ajustăm cu blândețe sau ne pedepsim fără milă. „Standardele sănătoase te ridică,standardele crude te strâng de gât.” Leca

Metafora „cercetătorului” e utilă pentru că sugerează curiozitate, explorare, ipoteze, încercări și erori.

În terapie, cultivăm adesea o „atitudine de observator”capacitatea de a ne privi gândurile și emoțiile fără a ne contopi cu ele. Asta se apropie de conceptul de metacogniție, gândirea despre gândire, adică abilitatea de a spune „am gândul că nu sunt suficient” în loc de „nu sunt suficient”. Când devenim cercetători ai propriei minți, rușinea se mai topește, pentru că trecem de la judecată la înțelegere.

„În clipa în care te observi, nu mai ești complet prizonierul a ceea ce simți.” Jianu

Doar că „infinitul” din frază are două chipuri. Primul este spațiul posibilităților. Al doilea abisul comparației. Mintea noastră are o tendință naturală de a căuta reguli și tipare o funcție adaptativă. În epoca rețelelor sociale și a productivității glorificate, „infinitul” devine un feed nesfârșit de oameni care par mai buni, mai frumoși, mai realizați. Aici se activează comparația socială (un mecanism psihologic prin care evaluăm propria valoare raportându-ne la alții) și distorsiunile cognitive precum filtrul negativ („văd doar ce-mi lipsește”) sau gândirea de tip totul-sau-nimic („ori perfect, ori zero”). „Când te compari cu infinitul, pierzi din vedere că ești om, nu proiect.” Leca

În spatele perfecționismului se găsește anxietatea. Nu anxietatea ca emoție trecătoare, ci ca stil de funcționare. Pentru unii, perfecțiunea e o strategie de control, dacă fac totul impecabil, poate voi fi în siguranță, dacă nu greșesc, poate nu voi fi respins. Asta se leagă de teoria atașamentului, persoanele cu atașament anxios pot internaliza ideea că iubirea trebuie câștigată prin performanță, iar cele cu atașament evitant pot folosi perfecțiunea ca pe un zid care le păzește de vulnerabilitate. Când perfecțiunea devine o armură, relațiile se răcesc, pentru că nimeni nu poate atinge mereu standardele acelei armuri.

„Uneori ne lustruim masca sub care ne ascundem, atât de mult, încât uităm cum arată fața.” Jianu

Mai există un motor discret al căutării perfecțiunii, rușinea

Rușinea nu e vinovăție (vinovăția spune „am făcut ceva greșit”), ci mesajul dur „eu sunt greșit”. În schema therapy, vorbim despre „scheme” tipare vechi, învățate devreme, care ne colorează percepția. O schemă frecventă la perfecționiști este „standarde neînduplecate/critică excesivă”, unde vocea interioară funcționează ca un evaluator nemilos.

Vocea nu apare din neant, de multe ori, a fost cândva un mediu în care aprecierea era condiționată sau greșeala era penalizată.

„Când ai crescut cu note în loc de îmbrățișări, perfecțiunea devine limbajul iubirii.” Leca

Din punct de vedere psihologic, perfecționismul are costuri clare, procrastinare (amânarea) din teama de a nu face „perfect”, epuizare (burnout) din suprasolicitare, scăderea creativității din frica de experiment și, paradoxal, performanțe mai slabe pe termen lung.

În terapie cognitiv-comportamentală, întâlnim des ciclul perfecționist, standardul este imposibil → efortul este excesiv → oboseală prezentă, rezultă o mică scădere a performanței, evident autocritică, ce deternină apariția standardului și mai mare.

În acest cerc, corpul ajunge să „țină scorul” prin insomnie, tensiune musculară, simptome somatice. Perfecțiunea nu e doar o idee, e o fiziologie a încordării. „Când nu te oprești tu, te oprește corpul și nu negociază.”Jianu

Căutarea nu e dușmanul, felul în care căutăm în schimb da

În Acceptance and Commitment Therapy (ACT), vorbim despre valori,direcții de viață care dau sens, spre deosebire de obiective, care sunt bifabile. Dacă perfecțiunea e un obiectiv imposibil de bifat, valorile sunt ca un nord interior,învățare, contribuție, iubire, curaj, autenticitate. Când ne conectăm la valori, putem accepta imperfecțiunea ca pe un cost firesc al unei vieți trăite cu sens. Asta nu înseamnă să renunțăm la calitate, ci să renunțăm la autocritica și autosabojul care ne cer să fim impecabili ca să merităm locul în lume.

„Valoarea te cheamă înainte, perfecțiunea te ține fix pe loc.” Leca

Un alt antidot esențial este auto-compasiunea nu mila de sine, ci un mod matur de a răspunde suferinței personale cu înțelegere, responsabilitate și căldură. Auto-compasiunea include trei ingrediente, bunătate față de sine (în loc de autocritică), umanitate comună (nu sunt singurul care greșește) și mindfulness (observ fără să dramatizez). Studiile arată că auto-compasiunea crește reziliența și reduce anxietatea, fără să scadă motivația,dimpotrivă, motivația devine mai stabilă, fiind alimentată de grijă, nu de bici.

„Când îți vorbești (tu cu tine) ca unui prieten, nu devii leneș, devii întreg.” Jianu

În cabinet recunosc transformarea apare doar când omul își schimbă întrebarea. De la „cum ajung perfect?” la „ce încerc să protejez prin perfecțiune?”, de la „ce mai trebuie să fac?” la „ce am nevoie să simt în siguranță?”. Aici intră reglarea emoțională, abilitatea de a tolera disconfortul fără a-l anula prin control excesiv. Învățăm să stăm cu anxietatea ca și cu o vreme rea,ne punem o haină potrivită, dar nu credem că trebuie să oprim ploaia. Când disconfortul devine suportabil, perfecțiunea nu mai e singura ieșire.

„Nu trebuie să oprești furtuna ca să poți merge mai departe.” Leca

Poate cea mai realistă formă de final este că suntem, într-adevăr, cercetători ai infinitului dar nu pentru a găsi perfecțiunea, ci pentru a învăța să trăim cu limitele noastre fără a ne pierde demnitatea. Maturitatea psihologică nu înseamnă să nu greșești, ci să rămâi conectat la tine când greșești. Iar „infinitul” nu e doar o destinație, ci un orizont,te inspiră, fără să te umilească. Dacă ne permitem să fim în același timp ambițioși și umani, atunci căutarea devine un drum cu sens, nu o condamnare. „Perfecțiunea promite pace,acceptarea o construiește, pas cu pas.” Jianu

VEZI ȘI: EXCLUSIV Psihologul Radu Leca: 50 de schimbări la îndrăgostiți

Google News icon Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News