EXCLUSIV Anxietate și depresie. De ce lipsa inteligenței emoționale ajunge să fie prezentată drept sursă directă a tulburărilor afective

Autor: Radu Leca

Despre acest subiect au vorbit Dana Iancu, jurnalistă cu expertiză în consiliere și dezvoltare personală, Radu Leca, psiholog, și Mihail Jianu, psiholog.

Leca/Iancu: În psihologie oamenii preferă explicații scurte pentru fenomene complicate, fiindcă mintea economisește energie și caută vinovați simpli. Inteligența emoțională înseamnă recunoașterea emoțiilor, numirea lor, reglarea lor, înțelegerea emoțiilor altora, plus alegerea unui răspuns care menține relația și siguranța. Când cineva nu are limbaj emoțional, nu observă semnalele din corp, nu știe să ceară sprijin, nu știe să negocieze un conflict, iar presiunea zilnică devine mai greu de dus. Aici apare o legătură reală cu tulburările afective, fiindcă stresul cronic, izolarea socială și conflictele repetate cresc riscul de anxietate și depresie. Problema începe când legătura este vândută ca certitudine totală: lipsa inteligenței emoționale nu devine automat cauză, ci devine un factor de vulnerabilitate în anumite medii, mai ales în familii rigide, în școli punitive, în locuri de muncă agresive, în comunități în care rușinea ține loc de dialog. Psihologia de prevenție insistă pe nuanță. Tulburările afective apar din interacțiuni între predispoziții biologice, istoricul de atașament, traume, stres economic, somn, consum de substanțe, boli fizice, plus suport social. Când spațiul public promovează un singur vinovat, mesajul devine atractiv pentru click, însă devine sărac pentru sănătate. „Terapeutul spune: emoția fără cuvinte se transformă în tensiune, iar tensiunea fără sprijin se transformă în simptom; familia învață să pună cuvinte înainte să pună etichete”.

De ce nu mai putem fi lipsiți de inteligență emoțională fără să fim judecați, ridiculizați sau etichetați ca anxioși ori depresivi, mai ales în conversații de familie și în spațiul civic?

Iancu: Lipsa inteligenței emoționale arată uneori ca răceală, rigiditate, izbucniri, sarcasm, tăcere prelungită, respingerea discuțiilor intime, iar cei din jur trăiesc nesiguranță. Într-o familie, un partener care nu exprimă frică sau tristețe este perceput ca indiferent, iar un copil care nu știe să-și numească emoțiile este perceput ca obraznic. Judecata apare fiindcă oamenii încearcă să explice rapid disconfortul: dacă nu înțeleg comportamentul, îl medicalizează sau îl moralizează.

În online, trendurile cu „red flags” și „toxic” amplifică reflexul de etichetare, iar algoritmii împing conținut conflictual care promite claritate instant. Prevenția informațiilor false arată un mecanism clasic: o etichetă scurtă circulă mai repede decât o explicație lungă, iar repetarea produce impresia de adevăr. Așa ajunge publicul să creadă că lipsa inteligenței emoționale înseamnă „sigur anxietate” sau „sigur depresie”, deși anxietatea și depresia au criterii clinice legate de durată, intensitate, afectare funcțională, plus evaluare specializată. În siguranța cetățeanului, un astfel de obicei de etichetare dăunează, fiindcă transformă dialogul în rușinare, rușinarea în tăcere, iar tăcerea în escaladare. „Se repetă o propoziție de protecție: cine nu știe să vorbească despre emoții are nevoie de ghidaj și limite clare, nu de batjocură și diagnostic aruncat”.

De ce lipsa inteligenței emoționale este confundată cu tulburarea afectivă, deși una descrie abilități, iar cealaltă descrie suferință psihică?

Mihail Jianu -  Inteligența emoțională seamănă cu un set de unelte, iar tulburarea afectivă seamănă cu o stare de sănătate care afectează întreaga funcționare. Cineva poate avea unelte slabe și totuși să fie stabil psihic, mai ales dacă are rutină, sprijin, somn bun, sens, relații decente. Cineva poate avea unelte bune și totuși să treacă prin depresie, de exemplu după o pierdere majoră, după violență domestică, după boală, după șomaj, după un episod traumatic. Confuzia apare când publicul reduce psihologia la „skill-uri”, iar suferința devine o problemă de performanță personală. În psihoterapia de familie, terapeutul vede des acest tip de confuzie: un părinte spune „nu ai inteligență emoțională”, copilul aude „ești defect”, copilul se închide, conflictul crește, iar riscul pentru anxietate crește tocmai din cauza rușinii, nu din cauza unei trăsături inițiale. Prevenția înseamnă separarea comportamentului de identitate: „ai dificultate la identificarea emoțiilor” este altceva decât „ești anxios”. În siguranța cetățeanului, separarea asta reduce stigmatizarea și crește șansa ca oamenii să caute ajutor real: medic, psiholog, consilier școlar, grupuri de sprijin. Radu Leca - „Limbajul corect este considerat primul ajutor: descriem comportamentul, descriem contextul, descriem efectul, apoi cerem o schimbare realistă”. 

De ce societatea ajunge să promoveze ideea că lipsa inteligenței emoționale „produce” depresie și anxietate, în loc să discute despre mediile care apasă oamenii? 

Dana Iancu - O explicație vine din cultura meritului: dacă totul depinde de tine, atunci sistemul scapă de responsabilitate. E mai confortabil să spui „nu ai inteligență emoțională” decât să spui „ai muncă nesigură”, „ai salariu mic”, „ai program haotic”, „ai acces slab la servicii de sănătate mintală”, „ai școală care pedepsește”, „ai familie care nu oferă siguranță emoțională”. Psihologia observă o tendință puternică, eroarea fundamentală de atribuire, adică oamenii explică problemele prin trăsături personale și ignoră presiunile situaționale. Prevenția cere fix opusul, analiză de context, reducerea stresorilor, întărirea rețelelor de sprijin, educație, intervenție timpurie. În familie, prevenția cere ritualuri simple: mese împreună, reguli clare, somn, limite digitale, timp de conectare, rezolvare de conflicte fără insulte. În comunitate, prevenția cere servicii accesibile, programe pentru părinți, educație media în școli, linii de sprijin, campanii împotriva violenței domestice. „Dacă mediul apasă, omul se încordează; schimbă mediul și omul respiră, iar respirația lasă loc pentru inteligență emoțională”.

De ce lipsa inteligenței emoționale devine combustibil pentru conflict în familie și, indirect, factor de risc pentru probleme afective?

Jianu: Într-o familie, multe crize nu apar din eveniment, ci din felul în care evenimentul este procesat. Fără inteligență emoțională, un partener interpretează critica drept atac, răspunde cu atac, celălalt răspunde cu defensivă, iar spirala devine obișnuință. Un părinte fără abilități de reglare emoțională trece rapid de la stres la țipăt, de la oboseală la pedeapsă dură, iar copilul învață că emoția este pericol. În timp, copilul devine hipervigilent, iar hipervigilența seamănă cu anxietatea.

Iancu/Leca:  În prevenție, cheia este formarea unor micro-obiceiuri: pauză înainte de răspuns, numirea emoției, validarea, cererea concretă, negocierea. Siguranța cetățeanului pornește de aici, fiindcă violența domestică și abuzul emoțional cresc în familii unde conflictele se rezolvă prin dominare, rușinare și frică. Vorbim despre efecte probabile: lipsa inteligenței emoționale nu obligă pe nimeni la agresivitate, însă crește riscul ca stresul să fie descărcat pe cei apropiați. 

Leca: „Regula de aur sună așa: dacă vocea urcă, siguranța coboară; familia se oprește, respiră, apoi reia discuția cu respect”. 

De ce prevenția informațiilor false are legătură cu inteligența emoțională, chiar dacă una pare despre știri, iar cealaltă pare despre inimă? Iancu: Dezinformarea se hrănește din emoții intense: frică, furie, dispreț, rușine, triumf. Un om care nu recunoaște emoția în corp intră mai ușor în „mod automat”: distribuie, atacă, se aliniază cu grupul, caută vinovați. Inteligența emoțională adaugă un pas protector: „simt furie, deci verific înainte să reacționez”. 

Leca: În psihologie, asta înseamnă reducerea contagiunii emoționale și reducerea polarizării. În familie, prevenția înseamnă reguli digitale: nu se distribuie conținut la nervi, nu se ceartă în comentarii cu persoane necunoscute, nu se expun rudele, nu se publică dovezi personale care cresc riscul de fraudă. 

Siguranța crește când oamenii recunosc manipularea: titluri alarmiste, „adevăr ascuns”, chemări la ură, promisiuni de soluții miraculoase. 

„Părintele spune copilului: dacă un mesaj te aprinde, el te conduce; dacă îl verifici, tu conduci”. 

De ce etichetarea rapidă „anxios” sau „depresiv” ajunge să fie o formă de dezinformare psihologică, chiar când intenția este bună? 

Iancu:  În online, oamenii oferă pseudo-diagnostic ca formă de ajutor, însă ajutorul fără context poate răni. Anxietatea și depresia sînt condiții serioase, iar folosirea lor ca insulte sau ca explicații universale le reduce credibilitatea și crește stigma. Prevenția cere o disciplină a limbajului: „observ că ești retras de două săptămâni”, „observ că dormi greu”, „observ că ești irascibil”, „observ că nu mai ai chef de nimic”, iar apoi „vrei să vorbim cu un specialist”. 

Jianu: În consilierea psihologică, un astfel de limbaj reduce defensiva și crește cooperarea. În siguranța cetățeanului, cooperarea înseamnă comportamente de protecție: accesare de servicii, reducerea consumului de alcool sau alte substanțe, reducerea conflictelor, creșterea sprijinului social. Leca: „În psihoterapia de familie se învață o frază simplă: eu descriu ce văd, tu descrii ce simți, iar împreună alegem următorul pas”.

De ce „nu mai avem voie” să fim lipsiți de inteligență emoțională fără judecată, deși dezvoltarea emoțională se învață toată viața? 

Iancu/Leca: Rușinarea a devenit sport social, iar perfecțiunea emoțională a devenit mască. Mulți adulți au crescut în familii unde emoțiile au fost ignorate sau pedepsite: „nu plînge”, „nu te teme”, „nu te enerva”, „taci și înghite”. Rezultatul nu este lipsa emoțiilor, ci lipsa alfabetizării emoționale. Când cineva învață greu limbajul emoțiilor, el merită educație, nu dispreț. Judecata apare fiindcă oamenii confundă intenția cu impactul: un om poate răni fără intenție, iar cei răniți caută sens și vinovat. În prevenție, discuția sănătoasă separă responsabilitatea de rușine: responsabilitate înseamnă „îmi asum că am rănit și învăț alt comportament”, rușine înseamnă „sînt o persoană rea și nu mai încerc”.

Jianu: În familie, prevenția se vede în felul în care se repară: scuze, schimbare, limite, consecvență. În comunitate, prevenția se vede în educație și în acces la resurse. „Rușinea este tratată ca fum: umple camera, înțeapă ochii, iar aerisirea se face prin respect și responsabilitate”. 

De ce o abordare de prevenție, cu accent pe familie și siguranță civică, transformă discuția despre lipsa inteligenței emoționale din condamnare în plan de acțiune? 

Iancu/Jianu: Prevenția pornește de la ideea că abilitățile se formează, se exersează și se consolidează în medii sigure. În familie, un plan realist arată așa: emoțiile se numesc fără ironie, conflictele se discută fără amenințări, limitele se spun clar, timpul online se gestionează, consumul de alcool se ține sub control, somnul devine prioritate, iar copilul vede reparația după greșeală. În cuplu, planul înseamnă „pauză de 20 de minute în conflict”, „o întâlnire săptămânală pentru organizare”, „un moment zilnic de conectare fără telefoane”. În comunitate, planul include educație media, cursuri de parenting, acces la consiliere, linii de sprijin, campanii împotriva violenței domestice, colaborare între școală și familie. Fără rușinare, schimbarea durează mai mult, însă are șanse mai mari să fie stabilă; cu rușinare, schimbarea pare rapidă, însă se transformă în resentiment, evitare și uneori agresivitate pasivă. „Creșterea emoțională are ritm, nu rușine; ritmul aduce stabilitate, iar stabilitatea aduce siguranță”.

De ce sensibilitatea ajunge să fie prezentată drept sursă a tulburărilor afective, în loc să fie recunoscută ca un indicator fin al relației dintre om și mediul lui? 

Jianu: În spațiul public, sensibilitatea este confundată des cu fragilitatea și cu incapacitatea de a face față stresului, iar confuzia nu vine din știință, ci din felul în care mesajele circulă pe internet, în știri, în conversații de familie și în cultura performanței. Sensibilitatea înseamnă receptivitate la semnale sociale, la schimbări de ton, la tensiuni nespuse, la nedreptate, la suferință, la pericol, la nevoia de apropiere. Un om sensibil procesează mai mult, mai repede, mai intens. În psihologia socială, lumea etichetează pentru a reduce complexitatea: un cuvânt scurt scutește efortul de a înțelege un context lung. 

VEZI ȘI: EXCLUSIV Psihologii lămuresc confuzia dintre chimie și compatibilitate în cuplu. Structura invizibilă care susține relația   

Iancu/Leca: Când sensibilitatea devine etichetă, ea este asociată automat cu anxietatea sau depresia, deoarece anxietatea și depresia sînt cuvinte la îndemână, împinse de algoritmi, de conținut viral, de testele rapide de pe rețele și de limbajul pseudo-terapeutic livrat în doze scurte. În prevenția tulburărilor afective, diferența contează: sensibilitatea reprezintă un stil de reacție și de percepție, în timp ce tulburarea reprezintă suferință semnificativă, blocaj funcțional, durată, pierderea flexibilității, afectare în familie, la muncă și în comunitate. Când societatea promovează ideea că sensibilitatea „creează” tulburări, ea răstoarnă cauzalitatea: de multe ori, mediul ostil, relațiile nesigure, lipsa de sprijin, traumele, oboseala cronică, presiunea economică și izolarea socială împing un om sensibil spre epuizare, nu sensibilitatea în sine. „Regula de siguranță emoțională sună simplu: emoția este un semnal, nu un verdict, iar membrul familiei care o exprimă merită protecție, nu diagnostic”.

De ce nu mai putem fi sensibili fără să fim judecați și lipiți de etichete precum „anxios” sau „depresiv”, mai ales în familie și în spațiul civic?

Iancu/Leca: Judecata apare dintr-o anxietate colectivă legată de control: o emoție intensă înseamnă imprevizibilitate, iar imprevizibilitatea sperie. În psihologia socială, grupurile preferă normele care fac comportamentul ușor de anticipat: „fii tare”, „nu te plânge”, „nu dramatiza”. În familie, norme de acest tip devin tradiții, apoi devin standarde morale. Cine iese din standard devine problemă, iar problema primește nume medicalizat, fiindcă un nume pare să închidă discuția. În plus, internetul a popularizat un vocabular psihologic fără context: „traumă”, „trigger”, „narcisic”, „burnout”, „depresie”, „anxietate” sînt aruncate în replici scurte, cu ton de verdict. Prevenția informațiilor false arată că oamenii acceptă explicații rapide atunci când sînt obosiți, grăbiți, supuși conflictelor, bombardați de știri negative. În loc de curiozitate apare eticheta, iar eticheta se simte ca o sentință. Un rezultat social previzibil: persoana sensibilă învață să tacă, iar tăcerea crește distanța în familie, scade coeziunea comunitară și reduce șansele de a semnala din timp abuzuri, risc de violență, comportamente periculoase. Sensibilitatea devine, paradoxal, o resursă de siguranță pentru cetățean: cine simte fin tensiunea dintr-o situație recunoaște mai devreme escaladarea, manipulatorul, intimidarea, derapajul, riscul. Când comunitatea ridiculizează sensibilitatea, comunitatea slăbește propriul sistem de alarmă.

Jianu:  „În Consilierea psihologică, părintele matur spune: eu ascult întîi, apoi decid; cine te judecă înainte să te audă își apără confortul, nu adevărul”.

De ce sensibilitatea este conectată atît de ușor cu tulburările afective în discursul public, de parcă emoția ar fi o boală și calmul ar fi singura sănătate?

Iancu/Leca: Cultura modernă vinde imaginea omului eficient, mereu optim, mereu productiv, mereu controlat. Orice emoție intensă devine „ineficiență”, iar „ineficiența” devine „defect”. În prevenție, o astfel de cultură produce două efecte toxice: primul efect îl reprezintă rușinea, rușinea împinge oamenii să ascundă suferința reală; al doilea efect îl reprezintă falsul pozitiv, adică diagnosticul aruncat aiurea, care diluează înțelesul real al depresiei clinice și al tulburărilor de anxietate. Jianu: Când totul devine depresie și anxietate, nimic nu mai primește îngrijire adecvată. În psihoterapia de familie, un adolescent sensibil poate plînge pentru că se simte exclus la școală, pentru că a văzut violență online, pentru că simte tensiune între părinți, pentru că duce presiunea performanței; dacă familia îl numește „depresiv” fără evaluare, adolescentul internalizează o identitate de boală în loc să învețe abilități de reglare emoțională, comunicare și sprijin social. În siguranța cetățeanului, efectul se extinde: o populație care își batjocorește emoțiile ajunge mai vulnerabilă la propagandă, fiindcă propaganda exploatează emoții nespuse, frică, rușine, furie, neputință. „În psihoterapia familiei armonioase, eticheta se înlocuiește cu întrebare: ce ai trăit, ce ai înțeles, de ce ai nevoie, iar răspunsul se caută împreună, nu se impune”.

De ce informațiile false împing societatea să vadă sensibilitatea drept patologie și nu drept semnal de adaptare?

Iancu/Leca: Dezinformarea funcționează prin polarizare: cine simte mult este „prea sensibil”, cine nu simte este „tare”, iar între nu mai există nuanță. Algoritmii împing conținut care stîrnește reacții rapide, nu reflecție: clipuri scurte, afirmații absolute, comparații umilitoare, false dileme. Așa se naște mitul: „sensibilitatea îmbolnăvește”. În prevenția informațiilor false, un indicator clar este limbajul totalizant: „întotdeauna”, „niciodată”, „toți”, „nimeni”, „singura cauză”, „doar așa”. Cînd sensibilitatea este pusă în aceeași oală cu depresia și anxietatea, oamenii devin mai ușor de manipulat, fiindcă se rupe legătura dintre emoție și realitate. 

Iancu: Dacă emoția este invalidă, atunci realitatea care o provoacă devine invizibilă: bullying, abuz, discriminare, sărăcie, corupție, violență domestică, nesiguranță în cartier, precaritate la job. Prevenția înseamnă să rămîi atent la cauze, nu doar la simptome. În familie, prevenția înseamnă să recunoști din timp disfuncțiile și să le repari; în comunitate, prevenția înseamnă să recunoști din timp tensiunile sociale și să investești în coeziune, educație, servicii, poliție de proximitate, intervenție timpurie. Sensibilitatea ajută la detectarea timpurie. „În Universul familiei armonioase, sensibilitatea este tratată ca radar: cu cît radarul prinde mai multe semnale, cu atît familia poate naviga mai sigur”. 

De ce unii oameni reacționează agresiv la sensibilitatea altora, mai ales în conversații despre educație, siguranță și valori civice?

Jianu: Un răspuns simplu și incomod, sensibilitatea oglindește. Cînd cineva plînge, pune limite, spune că îl doare, spune că se teme, spune că s-a simțit umilit, celălalt este invitat să simtă și el ceva. Dacă celălalt a fost crescut să-și înghită emoțiile, oglinda îl irită. În psihologia socială, asta seamănă cu disonanța cognitivă: omul are două idei în conflict, „eu sînt un om bun” și „eu am rănit pe cineva” sau „eu nu am grijă de mine”. Ca să reducă disonanța, omul atacă mesagerul, nu mesajul. În familie, atacul devine „ești prea sensibil”; în online, atacul devine „snowflake”, „dramatic”, „victimă”. În prevenție, răspunsul sănătos este educația emoțională și alfabetizarea media, fiindcă ambele scad rușinea și cresc capacitatea de dialog. În siguranța cetățeanului, dialogul reduce escaladarea conflictelor și reduce probabilitatea de violență domestică, violență stradală, hărțuire online. „În psihoterapia familiei armonioase, conflictul se tratează cu respect procedural: fiecare vorbește pe rînd, fără insulte, fără amenințări, fără expunere online, pentru că demnitatea este parte din siguranță”.

De ce etichetarea sensibilității ca sursă a  tulburării afective ajunge să submineze prevenția reală a depresiei și anxietății? 

Jianu: În sănătate publică, prevenția depinde de claritate. Depresia clinică implică de multe ori pierderea interesului, oboseală severă, modificări de somn și apetit, dificultăți cognitive, sentiment de inutilitate, uneori idei de auto-vătămare; anxietatea clinică implică îngrijorare persistentă, tensiune, hipervigilență, evitări, atacuri de panică, afectare în funcționare. Sensibilitatea nu înseamnă automat nimic din toate acestea. Cînd societatea bagă totul în aceeași pungă, oamenii nu mai cer ajutor profesionist la timp, fiindcă se tem să nu fie „diagnosticați” de prieteni, colegi sau rude. În familie, prevenția cere un cadru în care emoția este discutată fără ridiculizare și fără alarmism. În comunitate, prevenția cere servicii accesibile, educație psihologică în școli, colaborare între familie, școală, medic, psiholog. Și cere o igienă a limbajului: vorbim despre stări, nu despre identități; vorbim despre simptome și durată, nu despre verdict. Leca: „În psihoterapia familiei armonioase, omul nu este problema, problema este problema, iar familia devine echipă împotriva problemei”.

De ce sensibilitatea este relevantă pentru siguranța cetățeanului și pentru sănătatea relațiilor online, nu doar pentru confortul personal? 

Iancu: Un cetățean sensibil observă cînd o discuție scapă spre ură, cînd apar amenințări, cînd cineva este izolat, cînd un copil este hărțuit, cînd un vecin pare în pericol, cînd un membru al familiei se închide în sine. 

Sensibilitatea sprijină comportamente de protecție: cerere de ajutor, raportare responsabilă, intervenție nonviolentă, crearea de rețele de sprijin. În prevenția informațiilor false, sensibilitatea este aliat, fiindcă ajută la detectarea manipulării emoționale: titluri care induc panică, mesaje care cer distribuire rapidă, conținut care promite „adevărul ascuns”, conținut care cere ură sau dispreț. 

Iancu: O minte antrenată să simtă și să reflecteze recunoaște cînd cineva apasă pe butoane emoționale. În psihoterapia de familie, asta se traduce în reguli online: fără expunere rușinoasă a membrilor familiei, fără amenințări, fără șantaj emoțional în mesaje, fără publicarea conflictelor intime, fără distribuirea de zvonuri despre alții. 

Siguranța cetățeanului începe în micro-siguranța din familie. 

„În psihoterapia familiei armonioase, internetul este tratat ca o piață publică: intri îmbrăcat în respect, vorbești cu grijă, pleci fără să arunci gunoi emoțional. Dar nu îi poți controla pe ceilalți. Majoritatea celor prezenți în spatiul virtual sunt fiind afectatî. Estte firesc să încerce să te atace degeaba.”

De ce o abordare de prevenție, din psihologia socială și psihoterapia de familie, susține reabilitarea sensibilității ca resursă, nu ca diagnostic?

Leca: Prevenția caută, cu succes,  să reducă riscul înainte să apară criza. În practică, asta înseamnă educație emoțională, relații stabile, somn, rutină, mișcare, limite sănătoase, apartenență, sens, servicii de sprijin. Sensibilitatea contribuie la toate: ea semnalează cînd o limită a fost depășită, cînd o relație devine toxică, cînd un copil are nevoie de protecție, cînd o știre este prea bună ca să fie adevărată. Problema apare atunci când sensibilitatea este lăsată fără abilități: fără vocabular emoțional, fără tehnici de reglare, fără sprijin, fără structură. Atunci, sensibilitatea se transformă în supraîncărcare. Diferența dintre sensibilitate sănătoasă și suferință clinică este adesea diferența dintre rețea de sprijin și singurătate, dintre familie cooperantă și familie critică, dintre comunitate conectată și comunitate fragmentată. 

Un mesaj responsabil, aliniat cu psihologia de prevenție, sună astfel: sensibilitatea este firească, iar îngrijirea de sine și sprijinul social mențin sensibilitatea utilă, nu dureroasă. „În psihoterapia familiei armonioase, familia învață să spună: simți mult, deci ai nevoie de timp, de ordine, de adevăr și de oameni siguri în jur, nu de rușine”.