EXCLUSIV De ce apare obsesia față de fosta relație și ce spune despre atașament

Autor: Radu Leca

Dana Iancu, consilier dezvoltare personală, a zis: “Când intimitatea crește, mintea caută un reper familiar, iar fosta relație devine „standardul” după care se măsoară prezentul, uneori în mod dureros și nedrept.” 

În psihoterapia de cuplu, obsesia se vede ca o strategie de reglare emoțională: persoana se întoarce compulsiv la trecut fiindcă prezentul cere asumare, comunicare și risc afectiv. În sexterapie, acest mecanism se reflectă în corp prin blocaje, tensiune, scăderea dorinței sau, dimpotrivă, printr-o nevoie de performanță care încearcă să confirme valoarea personală. 

Obsesia semnalează o rană de atașament, nu o dovadă de „iubire autentică” pentru fosta persoană, iar cuplul actual ajunge să trăiască sub umbra unei comparații permanente.

Ce rol au doliul neîncheiat și vinovăția în menținerea obsesiei? 

Obsesia apare frecvent când despărțirea nu a fost procesată emoțional, iar doliul a rămas suspendat între negare și ruminație. O relație se termină formal, însă în interior rămân dialoguri neterminate, întrebări fără răspuns și o nevoie de sens care caută finalitate. 

Vinovăția alimentează repetarea mentală: „dacă aș fi făcut altfel”, „dacă aș fi spus altceva”, „dacă aș fi ales alt drum”. În psihoterapie, vinovăția se transformă în autopedeapsă și ține persoana legată de trecut, iar în cuplu se traduce prin indisponibilitate emoțională și dificultate de angajament. 

În sexterapie, vinovăția coboară excitația și creaază distanță erotică, fiindcă plăcerea se simte „nemeritată” sau riscantă, iar corpul se apără prin inhibiție.

De ce intervine idealizarea fostei relații și cum se leagă de frica de prezent?

Idealizarea apare când mintea selectează doar fragmentele plăcute și estompează episoadele dureroase, construind un „film” romantic care concurează cu realitatea de zi cu zi.

Radu Leca: “Prezentul cere negociere, responsabilitate și comunicare, pe când trecutul, fiind închis, se pretează la cosmetizare.” 

În terapia de cuplu, idealizarea funcționează ca un refugiu împotriva fricii de eșec: dacă actualul cuplu are conflicte, mintea ridică trecutul pe un piedestal ca să evite munca relațională. În sexterapie, idealizarea poate crea presiune și inhibiții: partenerul compară senzații, frecvență, „chimie”, iar sexul devine un test în loc să fie un spațiu de explorare și apropiere. Consecința e previzibilă: crește anxietatea, scade spontaneitatea, iar relația ajunge să se simtă ca o competiție cu o fantomă.

Cum se formează obsesia prin anxietate, control și nevoie de certitudine? Obsesia se hrănește dintr-o nevoie intensă de control atunci când emoțiile sunt trăite ca periculoase sau copleșitoare. Mintea repetă scenarii, verifică amintiri, caută dovezi, reconstruiește conversații, fiindcă repetarea oferă iluzia că problema se rezolvă prin analiză. În psihoterapie, acest tipar seamănă cu ruminația anxioasă: persoana crede că, dacă se gândește suficient, obține certitudine și liniște. În cuplu, rezultatul e o prezență fragmentată: corpul e în relația actuală, mintea e în trecut. În sexterapie, controlul se vede prin rigiditate, dificultate de a se abandona senzațiilor și tendința de a supramonitoriza performanța, ceea ce reduce plăcerea și conectarea.

Cum se manifestă obsesia în comportament și comunicare, dincolo de „mă gândesc la fostă”?

Dana Iancu: Obsesia se vede în comportamente repetitive: verificarea profilurilor online, întrebări insistente despre trecut, căutarea de informații prin prieteni, păstrarea obiectelor ca talismane, reluarea conversațiilor vechi, recitirea mesajelor, compararea fiecărui gest al partenerului actual cu un gest din fosta relație.

Radu Leca: În terapia de cuplu, apar discuții circulare care nu duc la soluții, ci la epuizare: unul cere reasigurare, celălalt se apără, iar conflictul se reia sub altă formă. Uneori, persoana obsedată aduce fosta relație în dialog ca argument de autoritate: „înainte era altfel”, „fosta înțelegea”, „eu știu cum arată iubirea”. Impactul e predictibil: partenerul actual se simte insuficient, invadat sau redus la rolul de „înlocuitor”, iar intimitatea emoțională se erodează.

Cum se manifestă obsesia în viața sexuală și în intimitatea corporală?

În sexterapie, obsesia se traduce prin două direcții comune.

Leca, psiholog: Prima direcție include evitarea: scade dorința, apar amânări, apar justificări frecvente, apar tensiuni somatice, iar apropierea fizică trezește amintiri, comparații sau teamă de atașament. A doua direcție include hipercompensarea: persoana caută sex mai des ca să confirme că „e bine” sau ca să șteargă fantoma trecutului, însă actul erotic devine o demonstrație, nu o întâlnire. Mai apar și microsemne: dificultate de contact vizual, absență mentală în timpul sexului, declanșarea geloziei după intimitate, critică legată de corp sau tehnică, nevoia de a controla ritmul și scenariul.

Dana Iancu: Când corpul e în alertă, plăcerea se aplatizează, iar conectarea devine mecanică. Pe termen lung, partenerul actual ajunge să trăiască o singurătate paradoxală: e aproape, dar nu e „cu adevărat împreună”.

Ce legătură are obsesia cu gelozia retroactivă și cum afectează dinamica de putere din cuplu?

Dana Iancu: Gelozia retroactivă apare când partenerul este preocupat obsesiv de trecutul celuilalt sau de propria istorie relațională, iar mintea transformă amintirile în amenințări. În terapia de cuplu, această gelozie activează o dinamică de putere: unul interoghează, celălalt se justifică, apoi se instalează rușinea și defensiva. Întrebările devin tot mai detaliate, iar fiecare răspuns alimentează alte întrebări, ca într-un joc fără final.

Radu Leca: Relația riscă să se organizeze în jurul controlului, nu în jurul încrederii, iar sexualitatea își pierde siguranța. În sexterapie, gelozia retroactivă poate duce la cerințe de „dovezi” și la presiuni, iar consimțământul ajunge învăluit de anxietate, ceea ce scade satisfacția și crește distanța emoțională.

Ce rol joacă stima de sine și narcisismul vulnerabil în fixarea pe fosta relație?

Dana Iancu: Uneori, obsesia ascunde o rană a stimei de sine: persoana se simte ușor de înlocuit, insuficientă sau nevalidată, iar fosta relație devine etalonul care decide valoarea personală.

Radu Leca: În psihoterapie, această rană se leagă de narcisismul vulnerabil: sensibilitate la respingere, nevoie de confirmare, rușine intensă, alternanță între grandiozitate și autoînvinovățire. În cuplu, partenerul obsedat poate cere reasigurare constantă, poate reacționa disproporționat la feedback și poate interpreta limitele ca respingere. În sexterapie, apare teama de a nu fi dorit, iar corpul intră în modul de apărare: ori evită, ori forțează performanța. Efectul secundar e un cerc vicios: cu cât cere mai multă confirmare, cu atât partenerul se retrage, iar retragerea confirmă anxietatea.

Cum arată obsesia când devine instrument de evitare a angajamentului și a responsabilității afective?

Dana Iancu: Uneori, obsesia funcționează ca o „poveste” care justifică distanța: „nu mă pot implica fiindcă nu am închis trecutul”.

Radu Leca: În terapia de cuplu, se observă o ambivalență cronică: gesturi de apropiere urmate de răcire, promisiuni urmate de amânări, planuri urmate de sabotaj subtil. Fosta relație devine un paravan care protejează de frica de a construi ceva real, cu risc real. În sexterapie, evitarea angajamentului se vede în lipsa de disponibilitate erotică, în lipsa de inițiativă, în fantezii repetate despre trecut, în imposibilitatea de a transforma sexul într-un limbaj de conectare. Pe termen lung, partenerul actual obosește, iar relația se usucă între speranță și neputință.

Ce rezultate aduce lucrul psihoterapeutic și ce schimbări se văd când obsesia se reduce?

În psihoterapia de cuplu, scăderea obsesiei se vede prin capacitatea de a rămâne în prezent, de a tolera disconfortul conflictului fără a fugi în comparații și de a exprima nevoi fără atac sau interogatoriu. Iancu: Persoana își recunoaște emoțiile primare: tristețe, rușine, frică, dor, singurătate, iar partenerul învață să răspundă fără să intre în rolul de „competitor” cu trecutul. În sexterapie, se observă o relaxare corporală, o creștere a curiozității erotice, o scădere a monitorizării performanței și o apropiere mai caldă, mai jucăușă. Leca: Trecutul își recapătă locul de experiență, nu de tribunal, iar relația actuală capătă spațiu să se definească prin propriile valori, ritualuri și intimitate.

VEZI ȘI: EXCLUSIV Ce înseamnă siguranță emoțională și cum se construiește. Explicația psihologilor