Expresia „răi de durere” lipită de bărbați circulă în glume, în familie, uneori chiar în cabinetul medical. Ca orice stereotip bun de purtat la petreceri, pare să explice repede ceva complex,de ce unii bărbați se plâng intens la o răceală, evită consultațiile până târziu sau par să „clacheze” când apar simptomele. Dar durerea nu e doar un semnal fizice o experiență biopsihosocială, adică rezultatul interacțiunii dintre corp (nervi, hormoni), psihic (atenție, frică, interpretare) și context (norme culturale, relații, roluri). Când privim „toleranța la durere” ca pe o poveste despre caracter, ratăm adevărata întrebare,ce învață un om despre durere și despre dreptul de a o arăta? „Durerea nu e un test de bărbăție, ci un limbaj al corpului pe care fiecare îl traduce diferit.” Iancu
În psihologie, contează mult diferența dintre pragul durerii (momentul când senzația devine dureroasă) și toleranța la durere (cât poți îndura până simți că nu mai poți). La acestea se adaugă catastrofizarea tendința de a interpreta durerea ca fiind dezastruoasă („sigur e ceva grav”), care amplifică suferința și anxietatea. Nu e „drama” omului, ci un mecanism cognitiv,mintea încearcă să prevină pericolul, dar o face uneori exagerând. Unii bărbați au un prag bun, dar o toleranță scăzută din cauza fricii, a lipsei de control perceput sau a experiențelor anterioare cu boala. În plus, toleranța e influențată de somn, stres, depresie, consum de alcool sau oboseală cronică adică de viața reală, nu de mituri. „Nu durerea te dărâmă prima dată, ci gândul că nu vei mai scăpa de ea” Jianu
Unul dintre factorii majori este socializarea masculină, respectiv mulți băieți cresc cu mesaje de tipul „nu plânge”, „înghite durerea”, „fii tare”. Pe termen scurt, asta produce autocontrol și reziliență pe termen lung, poate crea o alexitimie funcțională dificultatea de a recunoaște și numi emoțiile, mai ales cele vulnerabile (frică, neputință, rușine). Când nu ai un vocabular emoțional, corpul ajunge să fie scena principală,emoția se exprimă prin tensiune, iritabilitate, retragere sau reacții dramatice la disconfort. Paradoxal, „bărbatul tare” poate părea mai „rău de durere” tocmai pentru că nu are voie să ceară sprijin treptat ajunge să ceară abia când e copleșit. „Când ți se spune ani la rând să nu simți, ajungi să simți pe dinăuntru ca o sirenă.” Iancu
Mai există și un mecanism simplu,atenția. Durerea crește când îi dai atenție și scade când mintea e absorbită de altceva nu pentru că e „imaginară”, ci pentru că sistemul nervos filtrează semnalele. În condiții de stres, atenția se fixează pe amenințare iar durerea, pentru creier, e un potențial pericol. Mulți bărbați sunt antrenați să „rezolve” probleme, nu să le „simtă”. Când apare durerea, ei caută rapid controlul,medicament imediat, diagnostic imediat, soluție imediată. Dacă nu vine, apare intoleranța la incertitudine un factor psihologic care amplifică anxietatea și implicit, percepția durerii. „Nu mă sperie că mă doare, mă sperie că nu știu ce înseamnă.” Jianu
În discuțiile despre bărbați și durere, merită să fim corecți,există diferențe biologice, dar ele nu sunt verdict. Sistemele hormonale și modularea durerii pot varia între sexe, iar testosteronul, estrogenii și oxitocina influențează reactivitatea la stres și modul în care corpul procesează inflamația. Totuși cercetările arată că diferențele sunt puternic dependente de context,cine e în jur, ce așteptări există, cât de „acceptabil” e să te plângi. Cu alte cuvinte, biologia dă un cadru, dar cultura scrie mult din scenariu. Și încă ceva important,durerea acută (o lovitură, o intervenție) e diferită de durerea cronică (spate, migrene), unde factorii psihologici precum depresia sau hipervigilenta joacă un rol și mai mare. „Corpul are chimie, dar suferința are și poveste.” Iancu
Un motiv des întâlnit pentru care unii bărbați par „răi de durere” este evitarea îngrijirii medicale până târziu. Când ignori semnalele, ajungi în punctul în care durerea e mai mare, problema e mai avansată și frica e mai intensă un fel de „efect de bulgăre”. În psihoterapie vorbim despre evitare experiențială,tendința de a evita senzații și emoții neplăcute (inclusiv consultația, investigațiile, vulnerabilitatea). Evitarea reduce anxietatea pe moment, dar o crește pe termen lung, fiindcă te privează de informație și de control real. Așa se naște paradoxul,„nu mă duc la doctor ca să nu mă sperii”, dar ajung să mă sperii și mai tare când nu mai pot. „Am tăcut până n-am mai putut, și atunci am strigat.” Drpsy/Ultrapsihologie
În cuplu și familie, scenariul se complică,unii bărbați au fost învățați că a cere grijă e „slăbiciune”, dar tânjesc după ea ca oricine. Durerea devine o cale „legitimă” de a primi atenție fără să ceară direct nu manipulator, ci învățat. Aici apare conceptul de atașament (attachment),cei cu un stil evitant pot părea independenți, dar în momente de suferință pot oscila între retragere și cereri intense, pentru că nu au exersat nevoia exprimată calm. În plus, dacă mediul reacționează cu ironie („iar ești rău de durere”), se activează rușinea emoția care spune „e ceva în neregulă cu mine” și care, culmea, poate crește tensiunea corporală și percepția durerii. „Nu mă doare doar gâtul, mă doare și felul în care sunt luat peste picior.” Iancu
Stereotipul „bărbații nu suportă durerea” determină și o formă de orbire față de alte dureri pe care mulți le duc tăcut,dureri emoționale, depresie mascată, anxietate somatizată. Somatizarea înseamnă că distresul psihologic se exprimă prin simptome fizice reale (tensiune, probleme digestive, dureri), fără ca persoana să fie „inventivă” sau „prefăcută”. Când un bărbat nu are permisiunea să spună „mi-e greu”, corpul spune „mă doare”. și uneori, corpul e singurul loc unde suferința primește compasiune socială. În loc să întărim gluma, e mai util să întrebăm,ce emoție e blocată în spatele acestui simptom? „Când nu ai voie să fii trist, devii ‘bolnav’ ca să ai voie să fii îngrijit.” Jianu
Ce ajută, concret, fără să transformăm subiectul într-o competiție între sexe? În primul rând, validarea,să recunoști durerea ca reală („te cred, e neplăcut”), fără să o dramatizezi și fără să o ridiculizezi. În al doilea rând, psiheducația,să explici mecanismele (stresul crește sensibilitatea, frica amplifică durerea) ca omul să simtă că are un pic de control. În al treilea rând, strategii simple de reglare,respirație lentă, relaxare musculară, distragere sănătoasă, dar și consultație la timp. În terapia cognitiv-comportamentală, de pildă, se lucrează cu gândurile catastrofice și cu expunerea treptată la senzații, astfel încât corpul să nu mai interpreteze fiecare simptom ca pe o alarmă generală. „Curajul nu e să nu te doară, curajul e să te ocupi de durere fără rușine.” Dana Iancu expertiză în dezvoltare personală
„Răi la durere” nu ar trebui să fie o etichetă care închide discuția, ci un punct de pornire. Da este adevărat unii bărbați reacționează intens la disconfort, dar nu pentru că sunt „mai slabi”, ci pentru că au fost adesea antrenați să nu ceară ajutor până la limită, să nu își numească emoțiile și să își lege valoarea de autocontrol. Iar când corpul strigă, strigă și pentru lucruri nespuse. Dacă vrem relații mai sănătoase și oameni mai sănătoși merită să înlocuim ironia cu curiozitatea și să lăsăm durerea să fie ce este,un semnal care cere îngrijire, nu judecată. „În spatele glumei cu ‘rău de durere’ stă, adesea, un om care n-a învățat să ceară blând.” Mihail Jianu psiholog
VEZI ȘI: EXCLUSIV Ce spun psihologii despre ideea că Donald Trump „își dorește Groenlanda”