EXCLUSIV  Milos Forman, cineastul nesupus

Magda Mihăilescu / 16 apr 2018 / 15:57 Salveaza PDF Comentarii
Descriere foto:

"S-a stins liniștit, înconjurat de familie și de cei apropiați", a anunțat Martina Zborilova moartea soțului său, marele cineast Milos Forman.

Prima agenție căreia i s-a comunicat trista veste a fost una cehă, CTK, pentru că, în ciuda celor cincizeci de ani, câți au trecut de când și-a părăsit țara, autorul Asului de pică (înainte de a fi al lui Amadeus), a rămas un om al pământului său. "După Revoluția de catifea - avea el să scrie în volumul de Memorii Turnaround - în engleză,  Et on dit la vérite - în franceză, - îmi ziceam că, atunci când energia mea se va diminua, când voi lăsa în urmă tot ceea ce am realizat, forțele centrifuge al vieții mele mă vor readuce, poate, în mijlocul peisajelor tinereții, ale copilăriei mele, acolo unde amintirile se desenează cu atâta limpezime".

S-a stins liniștit... Probabil este prima oară când putem  asocia aceste cuvinte cu existența unui artist fără odihnă, nesupus, deopotrivă prin temperament și destin. S-a născut în 1932, la începutul unui deceniu aducător de cataclisme, într-un orășel nu departe de Praga, Ċaslav. Avea doar zece ani când și-a pierdut amândoi părinții, deportați în lagărele de concentrare de la Buchenwald, respectiv Auschwitz, pentru vina de a fi fost membri ai unei rețele de rezistență antinazistă. Uneori, istoria se joacă nemilos cu viața oamenilor. Nici mama, nici cel pe care multă vreme l-a crezut a fi tatăl său  nu erau evrei. Forman avea să afle târziu că părintele său biologic era un om de faceri evreu, refugiat la timp în America de Sud. Stranie coincidență cu biografia prietenului său François Truffaut, poate și asta avea să-i apropie. Am evocat amănuntul nu de dragul senzaționalului, ci pentru a înțelege mai bine poziționarea figurii paterne în multe dintre filmele sale, de la comicul duios al părintelui din Asul de pică, la autoritarismul tatălui din Amadeus. Cineastul mărturisea, în evocatele Memorii, a nu-și fi dat seama nici el, cât de mult s-au strecurat în opera sa amintiri, flash-uri deturnate ale propriei existențe. Absența supravegherii paterne  a stimulat vocația de rebel a tânărului Milos Forman, exercitată atât în anii de liceu, când a fost coleg cu Vaclav Havel, cât și mai târziu, în studenția trăită pe băncile celebrei școli de cinema FAMU. Pentru cei care l-au cunoscut nu a fost nicio mirare asumarea rolului de lider al Noului val cehoslovac, alături de Ivan Passer, Vera Chytilova, Jiri Menzel, Jaromil Jires, Pavel Juracek, Jan Nemec, Juraj Herz, Jan Kadar, Juraj Jakubisko.

(w670)

 

Filmele lor din anii '60 au fost o adevărată prevestire a Primăverii de la Praga. Prin satira socială, traversată  de umor mai blând sau feroce, uneori negru, prin nesupunerea eroilor săi, care la Forman, pentru ne opri doar la el, avea aerul unei disperări melancolice, în confruntarea cu pierderea iluziilor. Cum să-ți începi viața ca supraveghetor al eventualilor clienți necinstiți dintr-un magazin? Era întrebarea  neliniștitoare pe care o citeam în ochii lui Petr din Asul de pică (1964), adevărat manifest al Noului val, premiat la Locarno. Și ce fel de dragoste poate fi  aceea când o biată fată, venită din provincie, nu are unde să-și pună capul decât în pat cu părinții unui iubit neajutorat? (Iubirile unei blonde, 1965). Într-o cinefilie ciuntită cum este cea pe care o trăim, obsedată de Oscaruri (singurul reper care contează), nu este surprinzător că acum, când moartea lui Milos Forman a prilejuit  ample priviri retrospective în presa lumii, filmografia acestui artist fundamental al epocii noastre a fost evocată, în micul nostru țarc, greu de urnit dintr-o istorie a cinematografului care ar începe, eventual, cu Tarantino, doar prin prisma celor două somptuoase Oscaruri acordate pentru Zbor deasupra uni cuib de cuci și Amadeus, filmele perioadei americane. Nu au contat nici Urșii de aur, doi la număr, Premiul special al juriului la Cannes, numeroase alte distincții în Franța, Italia, nu le mai amintesc. Uitat a fost și Balul pompierilor, filmul pentru care era cât pe aci să facă închisoare din cauza datoriilor financiare, dacă nu-l salvau Truffaut și Claude Berri care i-au cumpărat drepturile.

Tot cei doi prieteni francezi l-au adăpostit după 1968 (evenimentele l-au prins la Paris), au riscat plecând cu mașina la Praga să-i aducă soția și pe cei doi gemeni, i-au pregătit călătoria în Statele Unite, unde avea să rămână. Nu-ți trebuie chiar foarte multă perspicacitate critică pentru a observa că primul său film american, Taking Off (1970), titlu traductibil prin Decolarea, dar mai degrabă prin Desprinderea, este departe de a fi cu totul "desprins" de întrebările legate de raporturile dintre generații, știute din creațiile anterioare. Stilul este, încă, al unui Forman direct, incisiv, dar cu rezerve de tandrețe, nepreocupat de marile spectacole ce vor urma și care aveau să-i definească statutul de  cineast cunoscut în întreaga lume. Desigur, nimeni nu poate nega importanța uriașă pe care au avut-o multiplele Oscaruri aduse de filmlele Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975)  și Amadeus (1983), prima în ordine fiind chiar obținerea  dreptului  de a filma capodopera despre Mozart și Salieri în patria sa, într-o Cehoslovacie află încă în comunism. Opera unui mare creator nu poate fi însă, readusă în atenție, doar prin ceea ce se supune principiilor mediatizării. Noile generații de spectatori pot să ignore existența Asului de pică, a Iubirilor unei blonde. Ar fi ridicol să-mi închipui că cineva se mai poate saluta, azi, cu acel măreț Ahoy din filmele de început ale lui Forman, cum ne plăcea nouă, pe vremuri (apropo, Ahoy, Radu Cosașu!). M-a întristat doar uitarea acelor minuni care au fost filmele cehe, inclusiv scurt metrajul Concurs. Să nu mi se spună că peste tot se întâmplă astfel. Nu este adevărat. În 1995, după foarte mulți ani, eram în competiție, la Cannes, cu Senatorul melcilor, al lui Daneliuc. În acel an i-a revenit unui tânăr critic francez să monteze o serie de Preludii ce acompaniau fiecare premieră, un Preludiu însemnând o scenă-două dintr-un  clasic, al cărui spirit ritma cu cel al filmului proaspăt prezentat. Daneliuc a fost prefațat de secvența căutării pe sub mese a mărgelelor pierdute de nefericita din Iubirile unei blonde. Câtă istorie a cinematografului trebuie să cunoști și câtă adevărată cinefilie trebuie să pui în mișcare pentru a asocia, în 1995, un film al unui român, de un altul, al unui ceh, petrecut cu treizeci de ani în urmă.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Nu l-am întâlnit niciodată pe Milos Forman. Am avut doar norocul să-i cunosc câțiva colegi  de generație, iar acum câțiva ani  - neașteptata șansă de a fi, pentru câteva zile, la același festival de la Trieste, cu F. Murray Abraham, tulburătorul Salieri și, împreună cu Manuela Cernat, de a vorbi pe îndelete.  Nu m-am gândit niciodată că despărțirea de Forman se va petrece chiar în țara lui natală, la Karlovy Vary, dar prin intermediul peliculei. Festivalul de anul trecut a avut inspirația de solicita unor actori, unor cineaști, privilegiul de a fi protagoniștii câte unui filmuleț de câteva minute, construit în jurul ideii de deținător al Premiului Globul de cristal, emblema locului. Altfel spus, ce fac laureații cu frumosul trofeu? Pe  autorul lui Amadeus îl vedem la biroul său din Connecticut, iar soția sa (din of) îl întreabă: "Milos, ți-ai luat medicamentele"? Cineastul le avea la îndemână, dar cum se pare că trebuia să le ia sfărâmate, nu găsește alt instrumet mai nimerit decât impunătorul Glob de cristal, pe post de pisălog. Gest formanian sută la sută.



Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.25