EXCLUSIV  Proiectul guvernamental "România competitivă"- un titlu prea pretențios pentru un conținut atât de modest

Evenimentele internaționale din ultima perioadă au acoperit mediatic ecoul pe care ar fi trebuit să-l aibă lansarea de către primul ministru a Proiectului " România competitivă". Spun " ar fi trebuit", deoarece un astfel de proiect cu ambiții providențiale pentru viitorul țării trebuie să fie dezbătut și redezbătut având în vedere importanța pe care o poate avea pentru fiecare dintre cetățenii României. În cele ce urmează, încerc să simulez o dezbatere plecând de la o întrebare : ce legătură există între denumirea Proiectului și conținutul său ?

Întrebarea se justifică prin simpla citare a denumirii oficiale a Proiectului : "România competitivă-Un proiect pentru o creștere economică sustenabilă". Deci, nu este vorba despre competitivitate ci despre creșterea economică sustenabilă. Desigur, pentru a te încadra în contextul competitivității trebuie să existe și preocuparea pentru creșterea economică sustenabilă ( documentul folosește încă sintagma " creștere sustenabilă" deși evoluția recentă a gândirii economice optează pentru înlocuirea acesteia cu sintagma " dezvoltare durabilă") dar legătura dintre creștere și competitivitate nu este întotdeauna nici directă și nici reciprocă. Există cazuri în care unele economii naționale au dobândit competitivitate în anumite domenii fără a avea creștere economică ( vezi competitivitatea chineză în domeniul industriei textile în perioada recesiunii imediat ulterioare revoluției culturale maoiste) ca și lipsa de competitivitate a unor economii cu creștere economică chiar de două cifre ( vezi perioada reconstrucției postbelice a Vietnamului).

Înțelegerea sensului competitivității

Explicația o dă înțelegerea sensului competitivității într-o economie de piață care nu se bazează exclusiv pe potențial economic ci și pe potențial concurențional, adică pe un complex de factori mult mai extins și mai diversificat decât cel oferit de PIB-ul potențal, considerat pilon de referință de către documentul în cauză.

Astfel, competitivitatea apare sub forma caracteristicii unui produs sau a unei întreprinderi de a face față concurenței unor produse sau întreprinderi similare pe o anumită piață ca urmare a puterii de penetrare a produselor unei țări pe o terță piață, reprezentată de raportul procentual dintre indicele prețurilor țărilor concurente și cel a prețurilor produselor exportate. Mai mult, competitivitatea aduce în discuție și structura economiei devenind o apreciere a gradului de specializare al unei țări astfel încît să-i fie asigurat un excedent sau un echilibru comercial durabil prin rata acoperirii exporturilor.

Problema avantajelor comparative

Demersul logic spre atingerea obiectivului de competitivitate nu poate astfel să omită problema avantajelor comparative. David Ricardo a creat bine cunoscuta teorie a factorilor de avataj comparativ conform căreia : dacă fiecare națiune se specializează în producerea acelor mărfuri la care , față de alți producători, beneficiază de un avantaj comparativ prin condiții privilegiate de resurse, mediu natural și calificare, atunci schimbul dintre națiuni este benefic fiecăreia dintre ele. De aproape două sute de ani teoria factorilor de avantaj comparativ constituie unul dintre pilonii teoretici de forță ai științei economice, generatori ai marilor politici de liber schimb și ai instrumentelor și instituțiilor de orientare și reglementare a comerțului mondial.

[citeste si]

Deși era evident încă din perioada 1980-2000 că interpretarea, în termeni de politici economice, a teoriei lui Ricardo era diferită de la un segment la altul al economiei mondiale, fenomenul a devenit pregnant odată cu declanșarea crizei internaționale. Considerăm chiar că această diferențiere de abordare poate fi inclusă în categoria cauzelor care au declanșat criza dar și în categoria cauzelor care au determinat întârzierea înregistrată de către unele țări în procesul de depășire a recesiunii. Cazul României este un exemplu din acest punct de vedere. David Ricardo a identificat, în contextul epocii sale, ca fiind avantaje structurale ale sectoarelor porductive calitatea solului, condițiile de climă și calificarera unei forțe de muncă omogene din punctul de vedere al sistemului de organizare a proprietății și a valorificării acesteia prin producție-marfă. Evident, dezvoltarea ulterioară a societății a înclus în categoria avantajelor comparative ale unei economii naționale față de altă economie națională sau față de competitivitatea internațională și alți factori de avantaj comparativ de natură mai mult marfară decât naturală, cum ar fi costul muncii ( nivelul salarizării) și valoarea monedei ( paritatea monetară).

Ceea ce pare că nu a fost bine înțeles sau nu s-a vrut să se înțeleagă înainte de declanșarea crizei a fost importanța sublinierii pe care Ricardo a făcut-o privind condiția de omogenitate a mediului economic, devenită extrem de importantă în condițiile globalizării și ale dominației concurenționale a multinaționalelor. În termeni moderni, condiția de omogenitate se poate traduce prin existența unui cadru socio- economic caracterizat prin atribute coerente și compatibile ale unor indicatori cum ar fi nivelul costului forței de muncă, nivelul și caracterul politicilor sociale, legislația și normele de utilizare și protecție a mediului, politici fiscale și monetare.

Apar alți factori de avantaj comparativ cum ar fi calitatea produselor, fiabilitatea, inovația sau difersitatea sortimentelor

În condițiile în care se crează zone sau segmente ale economiei mondiale caracterizate prin criterii de omogenitate, atunci factorii de avantaj comparativ nu mai sunt cei nominalizați de către Ricardo și nici cei de tip marfar apăruți ulterior. Omogenizarea face ca diferențierile dintre acei factori să fie din ce mai mici sau chiar inezistente. Apar însă alți factori de avantaj comparativ cum ar fi calitatea produselor, fiabilitatea, inovația, difersitatea sortimentelor, calitatea și diversitatea serviciilor, condițiile de service și garanție etc. Enumerarea de mai sus ne poate conduce la o clasificare a factorilor de avantaj comparativ. Astfel : factori de avantaj comparativ ricardieni ( resurse, condiții naturale, calificarea ); factori de avantaj comparativ de tip marfar ( nivelul costului muncii, paritatea monetară); factori de avantaj comparativ de tip calitaiv ( calitatea, fiabilitatea, inovația, serviciile etc).

Nu trebuie înțeles că cele trei categorii de factori sunt strict delimitate și se utilizează în practica economică într-o manieră exclusivă. Între ei există o întrepătrundere și o condiționare reciprocă de natură să creeze un mix de politici și de oportunități de participare eficientă la schimburile internaționale. Este însă important de subliniat că , în fiecare moment al procesului de racordare la piața internațională, există un trend evident de manifestare mai puternică a uneia dintre categoriile de factori față de celelalte, ceea ce aduce în prim plan ideia factorului predominant de avantaj comparativ . Factorul predominant de avantaj comparativ ar putea fi interpretat ca o consecință a tipului și structurii exportului tradițional ( prin mecanismele pieței ) dar ar trebui să fie , în primul rând, o consecință a unei strategii sau concepții pe termen mediu și lung asupra rolului și locului economiei națioanle în cadrul schimburilor comerciale internaționale.

China, India, Thailanda ca și alte țări din zona Asiei de Sud Est au dovedit că au avut o strategie a factorului predominant de avantaj comparativ deoarece au știut să conceapă și să aplice astfel de politici economice încât pe o perioadă mai mică de două decenii au făcut un remarcabil salt de la factori de tip ricardian la factori de ordin calitaivi. Este dovada faptului că în noile condiții globalizante și mai ales în condiții de criză, teorie ricardiană a factorilor de avantaj comparativ devine un mijloc de creștere a eficienței schimburilor internaționale și o cale de relansare economică în condiții de criză numai dacă este adaptată noilor situații și dacă este interpretată ca un instrument al strategiilor de dezvoltare pe termen mediu și lung. Din păcate, România nu a urmat această cale. Încă de la începutul anului 2008, exportul a fost considerat ca fiind unul dintre principalele motoare ale creșterii economice și, după 2009 ca cea mai importantă șansă de a ieși din recesiune prin efectul de antrenare generat de reluarea activității pe piețele occidentale. Ne putem pune întrebarea : ce factori de avantaj comparativ s-au avut în vedere atunci când i s-a acordat exportului un rol atât de important ?

România a mizat pe o grupă de factori de avantaj comparativ - cei de natură marfară

O analiză primară ne arată că România a mizat exclusiv pe o singură grupă de factori de avantaj comparativ , cei de natură marfară : costul redus al forței de muncă și paritatea leu/euro/dolar. Sunt factori de avantaj comparativ care reflectă orientarea cvasi unilaterală a exportului nostru spre zona occidentală a Uniunii Europene unde diferențele salariale și de curs valutar ne conferă un grad mai mare de competitivitate. Acest fapt este reflectat și de structura manufacturiero-asamblatoare pe care industria noastră a căpătat-o prin permisivitatea excesivă ( datorată lipsei de strategie națională privind orientarea investițiilor străine) pe care am acordat-o input-ului de capital străin prin delocalizări.

Remarcăm pe parcursul anilor de criză o evidentă lipsă de preocupare pentru adaptarea tipului de factori la condițiile actuale, în sensul evitării gradului mare de dependență pe care economia românească îl are față de cererea manifestată pe piețele occidentale. Dacă s-ar fi luat în calcul necesitatea trecerii și la alt tip de factori de avantaj comparativ atunci, paradoxal, nu ar fi trebuit să facem pasul spre factorii calitativi , ca în cazul țărilor sud est asiatice,ci spre tipul de factori ricardieni deoarece România are un potențial imens din acest punct de vedere. Este cazul resurselor și a mediului natural, în primul rând suprafața și calitatea terenului agricol. Criza ne-a arătat că prețul redus al muncii românești sau variațiile de curs nu sunt adevărații factori de avantaj comparativ ai economiei nostre iar fixația pe aceștia conduce nu numai la dependență față de ritmurile și amploarea economiilor occidentale dar și la deteriorarea structurii economice prin inexistența unor ramuri sau activități capabile să creeze și să capitalizeze valoare adăugată la standarde europene. Evident, efectele în plan social sunt negative cu tendință de acutizare a unor tensiuni cu caracter destabilizator. Argumentele aduse în favoarea abordării competitivității prin avantajele comparative ar putea părea prea tehnice dar ele pot sugera chiar cititorului neavizat complexitatea și rigurozitatea științifică de care trebuie să dea dovadă un Proiect guvernamental.

Documentul nu poate depăși statiul de bună intenție

Caracterul de eseu literaro-economic pe care îl are Proiectul nu poate convinge asupra seriozității și aplicabilității sale reale. Deocamdată, documentul nu poate depăși stadiul de " bună intenție" , fără a deveni un instrument real și practic al unei eventuale politici economice de ridicare a economiei românești până la stadiul de utilizatoare eficientă prin competitivitate a oportunităților concurenționale oferite de piața unică europeană.

Notă - titlul de home page aparține redacției.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News