• Familia Regală - aplaudată, politicienii - huiduiţi. Contraste la Sfinţirea Catedralei Naţionale

Autor: Tiberiu Vasile

Astăzi, România și-a revendicat, într-un fel sau altul, o victorie simbolică în fața unui capitol important al istoriei sale, oferind momente de reflecție asupra cine am fost, cine suntem și încotro ne îndreptăm ca națiune. Catedrala Mântuirii Neamului nu a fost niciodată un „moft”, o greșeală, un exces de autoritate sau un gest pur pământesc, cumva al cezarului și nu al lui Dumnezeu, al Bisericii Ortodoxe Române. Totuși, ni s-a spus altceva, timp îndelungat, cu o insistență ieșită din comun, aproape agresivă.

Ni s-a spus atunci că e "Catedrala Prostirii Neamului"

Începând cu anul 2018, proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a stârnit controverse considerabile, fiind intens criticat de diverse grupuri, canale media și persoane publice. Anumiți activiști de tipul #rezist și politicieni au susținut că fondurile publice alocate construcției ar fi fost mai bine utilizate în domenii precum educația sau sănătatea. De exemplu, USR a afirmat că sprijinul acordat de stat către culte, atât la nivel guvernamental, cât și local, este deja suficient și nu trebuie suplimentat cu sume pentru această catedrală. Mai mult, USR considera că oprirea construirii catedralei era un pas necesar. Pe aceleași rețete deja cunoscute, specifice blocului progresist care folosește diverse etichete pentru a decredibiliza și izola, li s-a spus atunci că este „Catedrala Prostirii Neamului”. Se scandau în cor lozinci precum „străzi, școli și spitale, nu catedrale”.

Ce ar trebui să știe românii și cititorii DC News

Ce ar trebui să știe românii și cititorii DC News este că ideea ridicării unei catedrale naționale datează încă din vremea Regelui Carol I. În 1884, Regele Carol I a emis o lege de construire a unei catedrale, care a intrat în vigoare, însă edificiul nu a fost realizat. Ulterior, primul Patriarh al României, Miron Cristea, a reluat ideea unei biserici naționale care să reprezinte toate provinciile românești unite după Primul Război Mondial. Mai mulți intelectuali, politicieni și persoane influente, cu interese și orientări diferite, au căzut de acord asupra acestui scop: ridicarea unei catedrale naționale. Modelul a fost dintotdeauna specific civilizațiilor europene, iar astfel de monumente istorice și religioase atestă în timp unitatea, existența și identitatea unui popor. România avea nevoie atunci, mai mult ca niciodată, de un simbol de acest fel. Totuși, din cauza crizei economice mondiale din 1929, a celui de-al Doilea Război Mondial și ulterior a venirii comuniștilor la putere, proiectul a rămas la stadiul de idee. Chiar și după 1989, odată cu căderea dictaturii, noul stat român, dezorientat, prins în griul marelui URSS, dar cu speranța unui viitor mai bun și cu ochii spre Europa, a întâmpinat noi obstacole în îndeplinirea idealului construirii catedralei naționale.

Totuși, istoria pare să aibă memorie veșnică și nu uită

Totuși, istoria pare să aibă memorie veșnică și nu uită. Ironia nu a întârziat să apară: același USR, extrem de vocal împotriva Catedralei Mântuirii Neamului, se afla astăzi la butoanele statului român, prezent la ceremonia de sfințire, nu în postura de „tineri frumoși și liberi, activiști sau politicieni de opoziție care vor să salveze România de ciuma roșie și vechea clasă politică”. Acum, USR este parte din coaliție, partener al „ciumei roșii”, al liberalilor, foștilor pedeliști și UDMR-ului. USR-ul potrivnic catedralei a devenit la fel de banal ca foștii săi adversari, cu care înainte se lupta să ne salveze.

Cu poziții numeroase în statul român, USR se află alături de „corupții” vechi, postdecembriști și nouzeciști, cei care au dezamăgit populația, au sărăcit-o, nu au protejat-o în fața dezastrelor și crizelor economice și i-au întors poporul împotriva lor. Aceeași clasă care nu a întrebat niciodată românii printr-un referendum dacă vor să revină la normalul de dinainte de 1947, nu la republica artificială instalată cu tancul sovietic sau cu pușca din decembrie 1989, ci la monarhia constituțională, legitimă și firească.

Ce m-a impresionat?

Istoria nu uită și astăzi a lovit. În timp ce invitații oficiali părăseau Catedrala Mântuirii Neamului după sfințire, oamenii simpli, veniți din București, din țară și chiar din diaspora, au început să îi huiduie pe miniștrii USR. Nu sunt în măsură să comentez dacă gestul era potrivit într-un moment solemn, dar, ca observator, nu pot să nu constat că istoria și oamenii nu uită. Ionuț Moșteanu, ministrul Apărării, și Oana Țoiu, ministrul de Externe, au trecut prin același tratament. Chiar și partenerii lor liberali și social-democrați, exponentii „republicii falimentare” de azi, nu au scăpat de sinceritatea unui popor care se simte tot mai abandonat.

Ce m-a impresionat? Singurele figuri aplaudate de oameni, atât la sosire cât și la plecare, au fost Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei Române, și Principele Radu. Aceștia nu s-au grăbit să plece dintre toți cei prezenți. Reprezentanții, aleșii poporului, parlamentarii și miniștrii s-au grăbit să părăsească locul, fără să stea de vorbă cu cetățenii. Sigur nu știau să le explice ce măsuri mai pregătesc pentru ei.

Singurul mare absent, care fie a înțeles ceva din mesajul poporului român, fie pur și simplu nu a venit din același dezinteres caracteristic, este Klaus Iohannis, fostul președinte al României. Pare o metaforă perfectă: președinții vin și pleacă, astăzi sunt și mâine nu mai sunt. Poporul îi votează, îi vede, îi urăște și totuși nu îi uită. Și totuși mă întreb: când avem lideri care ar putea fi valorificați cu adevărat, oferind românilor puțină speranță, de ce clasa politică „salvatoare” preferă să conducă România așa cum știe, exact cum a mai făcut-o până acum?