Prof. univ. dr. Lavinia Betea a explicat că meseria de profesor era foarte respectată în trecut, datorită regulilor clare și stricte care funcționau în școli. Aceasta a povestit că, la începutul carierei sale, părinții nu contestau notele sau deciziile dascălilor, în schimb, după 1990, relațiile cu părinții s-au deteriorat, iar schimbările în comportamentul copiilor au complicat munca profesorilor.
Prof. univ. dr. Lavinia Betea a explicat că meseria de profesor era odinioară foarte respectată și că munca profesorilor era complexă și obositoare, chiar dacă părea că aceștia lucrau puțin.
„Privitor la profesia didactică, simțiți că meseria de profesor parcurge o criză în zilele noastre? Se știe că cei mai buni absolvenți, în general, evită catedra pentru profesii mai lucrative, să le spunem așa. Sigur că vin și oameni foarte buni în învățământ, dar, din păcate, meseria de profesor nu mai este atât de atractivă. Și asta antrenează un declin și la nivelul profesiei didactice, și la nivelul calității și la nivel numeric. Nu avem suficienți profesori. Cum vedeți, profesia didactică, între proiecția noastră pe care o avem, ușor idealizantă, îi iubim pe părinții școlii românești, pe Gheorghe Lazar, pe Țichindal, pe toți. Dar realitatea ce ne spune?", a întrebat Sorin Ivan, decan, director al revistei Tribuna Învățământului.
„Lucrurile trebuie despărțite și pe ciclurile de învățământ. Spre exemplu, vorbeam de „înainte”, „înainte” fiind un cuvânt generic, nu se raportează neapărat la anii de regim comunist. A fi cadrul didactic, a fi dascăl, era ceva extraordinar în ierarhia socială. Era un status foarte respectat. Statusul acesta era foarte respectat și pentru că nu se omorau oamenii atât de mult cu școala și dascălii erau mult mai puțini.
Dacă luăm recensământul din 1930, aproape jumătate din populația României era analfabetă. Dascălul era un fel de personaj cu un rang foarte înalt la țară. În generația mea, discutând cu acești colegi ai mei, am constatat că părinții noștri ne-au trimis pe toți la liceul pedagogic. Noi nu aveam cum simți la 14-15 ani ce vocație avem și părinții au crezut - așa cum se crede și acum - ce bine este, mai ales pentru o fată, să fie învățătoare. Extraordinar! Nu lucrează decât patru ore - auziți și acum discuțiile de factura aceasta - patru ore și, de fapt, ce lucrează? Că pentru ei munca era sapa, coasa, secera. Se joacă toată ziua cu copiii.
Așa vedeau ei acest proces foarte complicat de formare de convingeri, de transmitere de informație, de comunicare - comunicarea aceasta atât de alambicată, în care tu urmărești feedback-ul, în același timp mintea ta trebuie să gândească înainte cu ce predai. Este extrem de obositor, dar ei nu vedeau acestea. Plus că, spuneau ei, vine acasă după cele patru ceasuri, se poate mărita cu un doctor, cu un inginer, este deja o doamnă și este o ființă aranjată. Nici nu mai conta ce salariu ai tu. Nu știau că tu trebuie să faci planurile de lecții, nu știau că îți trebuie material didactic, nu știau că tu dai grade și ești într-un continuu proces de învățare, nu știau ce competiție este, pentru că noi eram la liceul pedagogic între 5 și 10 pe loc", a spus prof. univ. dr. Lavinia Betea.
De ce era meseria de profesor atât de respectată în trecut
„Profesia era însă foarte respectată. Și de ce era respectată? Erau regulamentele puse în vigoare. Bune sau rele, dar funcționau. La noi, avem regulamente și nu funcționează. Vă dau un exemplu.
Când am terminat liceul pedagogic, am rămas învățătoare la școala de aplicație a Liceului Pedagogic din Arad, doi ani. După, m-am dus la facultate. Liceul Pedagogic era singura școală de aplicație, singura care avea after school, pentru că făceau practicanții lecțiile cu copiii de acolo. Singura cu cantină. Ăștia micii mergeau la cantina noastră, care eram interni. Prin urmare, cererile pentru a fi admiși copiii lor la liceul pedagogic, la școala de aplicație, veneau de la toate mărimile Aradului, și așa se întâmpla peste tot. Adică de la acei părinți care spuneau că au muncă nenormată: directori de fabrici, capii județului și așa mai departe. Deci era o elită, o adunare, acea ședință cu părinții.
Vă rog să mă credeți că aveam 20 de ani și nu pentru că eu eram extraordinară, ci pur și simplu pentru că acestea erau regulile, niciodată în cei doi ani n-a venit un părinte care să conteste o notă, care să spună că i-a fost nedreptățit copilul, care să reclame nu știu ce bullying sau alte fenomene. Ferească Dumnezeu!
Vorbind cu colegii mei, asta spuneau și ei: „Niciodată". Dar toți au spus că, după '90, principalul motiv pentru care și-au dorit pensionarea a fost aceste relații foarte viciate cu părinții, la care s-au adăugat și niște schimbări în psihologia copilului care ajunge în stăpânirea internetului", a spus prof. univ. dr. Lavinia Betea la emisiunea DC Edu, de pe DC News, DC News TV şi Părinţi şi Pitici.
Video: