Brexitul s-a amânat până în noiembrie. Ce înseamnă asta? Răspunsurile cele mai simple și mai evidente sunt următoarele: Marea Britanie nu vrea să părăsească UE decât amiabil; în lipsa consensului, ea își prelungește calitatea de membru a UE (evident cu acordul acesteia) până la toamnă.
Lucrurile sunt cu mult mai complicate, însă.
Decizia de a părăsi UE pune Marii Britanii în primă instanță două probleme majore: problema unității sau a dezmembrării și problema viabilității economice sau a piețelor de schimb. La o a doua analiză mai apar altele două: relația cu SUA și statutul global. Cea din urmă impune resetarea relației cu Commonwealthul britanic de națiuni.
AMENINȚAREA DEZMEMBRĂRII
În privința dezmembrării, prima pe ordinea de zi este trasarea unei frontiere interne între Marea Britanie și Irlanda de Nord, care să fie și frontiera externă a UE. Aceasta pentru a se evita refacerea frontierei ferme dintre Irlanda de Nord și Republica Irlanda, cu consecința reluării atentatelor cu bombă de la Belfast până la Londra.
O soluție, pe care am propus-o împreună cu economistul Radu Golban și care a fost preluată de Euronews, ar fi aceea ca Republica Irlanda să iasă din uniunea vamală europeană, rămânând totuși în UE, și să creeze o uniune vamală cu Regatul Unit, cel puțin până la un „divorț amiabil" între Londra și Bruxelles. Deocamdată, această idee, care se întemeiază și pe solide argumente economice, rămâne la frigider din considerente mai degrabă psiho-politice.
Neîndoielnic urmează autodeterminarea externă a Scoției, principala beneficiară de până acum de fonduri europene dintre provinciile britanice și cea care are legături culturale tradiționale cu Europa continentală. Lucrul s-a mai încercat. Ca și în cazul Cataluniei, elanul independentist al scoțienilor a fost domolit de amenințarea rămânerii în afara UE în cazul secesiunii. De astă dată, însă, secesiunea devine calea rămânerii în UE. Să ne imaginăm ce ar face catalonii dacă Spania ar decide să părăsească UE.
Prin urmare, în pofida a ceea ce se crede, unitatea statelor națiune europene (cel puțin în măsura în care Marea Britanie, Spania, Belgia, Italia, dar chiar și Franța sau Germania sunt asemenea state) este mai bine protejată în interiorul UE decât în afara acesteia.
AMENINȚAREA CRAHULUI ECONOMIC
Nici problema economică nu este mai puțin dureroasă. Așa cum Germania, formal învinsă în ultimele două războaie este dependentă de capacitatea de a exporta produsul industriei sale hiperdezvoltate, așa și Marea Britanie, de multe decenii dezindustrializată în favoarea consolidării sectorului serviciilor, este dependentă de conexiunea sa cu piețe integrate.
O asemenea piață era Imperiul. După pierderea imperiului s-a încercat cu Commonwealthul. A venit apoi Comunitatea Economică Europeană, transformată în cele din urmă în UE.
Petrolul din Marea Nordului, piața internă europeană și „relația specială" (formula îi aparține lui Tony Blair) cu SUA au slavat de la faliment această „victorioasă învinsă" (sic!) din cel de al Doilea Război Mondial. În cadrul UE City-ul londonez devenise un centru financiar cu iradiere europeană și globală. Dacă instituțiile financiare găzduite acolo se vor muta la Frankfurt, ca efect al Brexitului, interesul lumii pentru Londra se va reduce la colțul oratorilor din Hyde Park și la schimbarea gărzii pe Mall. În rest, economia britanică decuplată de piețele mari din alte zone este irelevantă.
Situația ar fi putut fi salvată printr-un acord comercial și de investiții cu SUA. Președintele Trump a fost gata să îl ofere.
Pentru America refacerea unității economice cu Marea Britanie ar fi fost utilă, dar nu și indispensabilă. Refuzul a venit, însă, tocmai din partea celor pentru care aceasta era vitală: locatarii de la Downing Street 10. Ei au preferat compromisul – și acela nerealizat – cu UE. Trenul american a fost astfel pierdut. Atât mai poate produce Regatul Unit în termeni de elită politică. Pe doamna May & Co.
AMENINȚAREA IRELEVANȚEI GLOBALE
Integrată cu SUA, Marea Britanie ar fi avut ceva de oferit țărilor Commonwealthului pentru a recoagula într-un fel vechile cioburi imperiale, într-un moment în care centrul de greutate și interes al lumii se mută în Pacific și în care neo-imperialismul plural euro-asiatic (otoman, rus și germanic) devine o modă pare-se necesară unei ordini mondiale multipolare. Așa însă ea candidează doar pentru rolul muzeului de istorie.
Relațiile dintre statele suverane nu sunt caracterizate de iubire. Ele se stabilesc în funcție de jocul intereselor și de dinamica raporturilor de putere. Acestea au circumscris și „relația specială" americano-britanică iar nu altceva. Sub impactul lor, în timpul și după cele două războaie mondiale (de fapt un singur război care împreună cu cel rece a constituit o altă confruntare de o sută de ani) s-au consumat disputele adesea dure dintre președinții americani (Wilson, Roosevelt și Eisenhower, printre alții) și premierii britanici (David Loyd George, Winston Churchill sau Anthony Eden) pe teme precum decolonizarea și libertatea comerțului, aflate la temelia a ceea ce urma să fie pax americana.
Chiar dacă pentru o bună bucată de vreme (pe când Europa iar nu Asia, Atlanticul iar nu Pacificul erau prioritatea numărul unu a SUA) Anglia a rămas pilotul strategic al Americii în apele tulburi ale politicii eruopene, relația celor două a fost mereu una asimetrică.
În perioada de după încetarea (aparent numai temporară) a Războiului Rece, prezența Marii Britanii în UE a fost un atu pentru SUA. Pe de o parte, pentru că, asemenea americanilor, britanicii au pledat aici pentru libertatea comerțului în fața protecționismului în special franco-german, iar pe de altă parte, pentru că au împiedicat coagularea Europei politice, a „Europei putere" globală. După Brexit, nici măcar acest avantaj nu mai poate fi procurat de britanici verilor americani.
AMENINȚAREA DEZBINĂRII INTERNE
Iată tot atâtea motive pentru care impulsul principal pentru amânarea intrării efective în vigoare a Brexitului vine din Marea Britanie, iar nu din UE (de la Bruxelles, Berlin sau Paris). De mirare este doar că liderii UE îl acceptă. Iar asta se întâmplă probabil întrucât într-un moment în care euro-scepticismul dezvoltat în special în rândul noilor state membre din est, ca reacție de respingere a pretențiilor hegemonice germane (coafate după modă franțuzească), zguduie Uniunea, speriată și smerită, dezbinată și derutată ca niciodată, clasa politică britanică este gata să le recunoască întâietatea și să le susțină, fie și de circumstanță, proiectele antinaționale și antidemocratice.
Căci Brexitul a mai avut un efect nefast pentru britanici. Acela de a dezbina societatea britanică și de a isteriza părțile oponente, făcând uitat cinismul pragmatic, pozitiv și rațional de altădată al Perfidului Albion. Campania pentru Brexit, purtată sub lozinca obscură în formă și reacționară în conținut „Să redobândim controlul!", a făcut ca tocmai sentimentele cele mai autodistructive – precum ura tuturor față de toată lumea – să scape oricărei limitări și ordini.
Așa cum observa unul dintre experții de comunicare ai Partidului Conservator, într-un film istoric dedicat Brexitului, cetățenii britanici par astăzi incapabili să mai comunice între ei civilizat, sofisticat și măcar omenește. Iar acesta este mediul germinativ cel mai propice pentru emergența unor formațiuni politice antisistem sau pentru convertirea partidelor aparținând curentelor principale tradiționale la ideologii extreme care îmbină, după caz, social-populismul sau național-populismul cu un autoritarism justițiar.
Deocamdată în Marea Britanie, adică într-o societate cu tradiții puternice liberale și inegalitare, asistăm la alunecarea vechiului Partid Laburist, altădată plasat la centrul stângii europene, către un globalism neo-marxist. Principalele efecte ale acestui fenomen dezvoltat în vecinătatea unei UE și în marja unei ordini mondiale post americane care se renaționalizează, vor fi, pe de o parte, împingerea spre dreapta a conservatorismului britanic, iar pe de alta, excluderea Regatului Unit din alianțele strategice cu actorii naționali; dintre care cel mai important este SUA. Se pare că deja serviciile secrete americane au ajuns la concluzia că nu vor putea împărtăși informațiile lor cu un guvern laburist britanic.
AMENINȚAREA POPULISMULUI REFERENDAR
De aici și o altă lecție a Brexitului: în condițiile lumii de astăzi marcate de o mare complexitate a problemelor de rezolvat și de accesul facil la mijloacele de manipulare în masă, recursul la referendum ca instrument al democrației directe este letal. Poporul nu poate conduce prin referendum. Decât spre dezastru. Iar repararea efectelor destructive ale unui referendum prin alt referendum consecutiv momentului în care națiunea s-a lovit cu capaul de pragul cel de sus al istoriei, este dificilă (când nu este imposibilă) și, în orice caz, foarte costisitoare.
Desigur, nu poate fi ignorat faptul că democrația reprezentativă se găsea deja într-o profundă criză atât în Marea Britanie cât și în restul lumii, încă înainte de Brexit. Dacă aceasta nu poate fi tratată prin acțiunea propriului aparat imunitar, după cum se vede, ieșirea nu se face, însă, prin tranzitarea democrației reprezentative, ci prin autoritarism conservator. Oricât de străin ar fi autoritarismul de spiritul britanic, cu certitudine egalitarismul îi este și mai depărtat.
AMENINȚAREA GEOSTRATEGICĂ
Singură astăzi Marea Britanie nu are datele necesare pentru a fi o putere globală prin ea însăși. Ea nu mai are nici instrumentele care să îi permită asigurarea echilibrului de putere pe continentul european prin fragmentarea politică a acestuia (mai ales a părții sale central-orientale) și recompunerea sa în asocieri cu geometrie variabilă. Dacă se poate spune că până în 1914, Anglia s-a putut opune cu succes, practic doar prin efort propriu, oricărui hegemonism continental, după aceea ea nu a mai reușit să stăvilească imperialismul german decât cu ajutorul Americii.
Ambivalența de azi față de Europa germană (cunoscută sub numele de UE și mai apropiată de planurile lui Goebbles și Ribentropp decât de viziunea lui Monnet și Schuman) condamnă la moarte și „relația specială" anglo-americană. Cândva, când încă mai credeam că lucrăm – toți diferiți, toți liberi și toți egali – la edificarea Statelor Unite ale Europei și la realizarea unei entități confederative transatlantice, îl întrebasem pe Tony Blair, pe atunci prim ministru britanic, dacă alege ca țara sa să fie nava pilot care aduce crucișătorul american în porturile europene sau port-avionul Americii în apele teritoriale europene. Marea Britanie a Theresei May și a lui Boris Johnston, succesori accidentali ai nefericitului și neinspiratului David Cameron, a decis, se pare, să fie doar un feribot care asigură tranzitul de bagaje și pasageri în Canalul Mânecii.
Cum cu Germania un pact strategic este imposibil, această opțiune împinge inexorabil dezbinatul Regat Unit spre Rusia și China. Singurele care îi pot oferi, contra unor concesii politice consistente, piețele ample de care are nevoie spre a-și satisface necesitățile existențiale. Iată o dezvoltare geopolitică pe care neo conservatorii romantici o vor deplânge în zadar, în timp ce realiștii pragmatici (printre care și Președintele Donald Trump) o vor include oportun în calculele lor.
LECȚII PENTRU ACASĂ
Ce trebuie să rețină de aici România, acum când se află în pragul alegerilor europene și al unui referendum pe cât de inept pe atât de periculos?
În primul rând, apare că ieșirea din UE nu este soluția (sau în orice caz nu prima opțiune), ci lupta împotriva actualei UE (Europei germane) din interiorul acesteia și în alianță cu toate statele membre care se opun hegemonismului franco-german. Dacă Roexitul ar rămâne singura posibilitate, atunci la ea ar urma să se facă apel numai în momentul în care avem o soluție integratoare alternativă. Ca și marea insulă britanică din vestul Europei, mica insulă latină din estul continentului nu poate supraviețui astăzi în izolare.
În ambele cazuri geografia este esențială. Iar diferența de amplasament geografic face ca pentru România parteneriatul strategic cu SUA să fie necesar, dar nu și suficient. României îi este esențială o formulă de alianțe de tip central-oriental european, a cărei construcție se cere începută de îndată, ea fiind indispensabilă atât în situația rămânerii cât și în cea a ieșirii din UE.
De aici concluzia că la alegerile europene românii trebuie să observe că nu votează în susținerea sau împotriva actualei coaliții de guvernare, ci împotriva sau în favoarea politicii antiromânești promovate de actualele instituții europene, împotriva sau în favoarea hegemoniei franco-germane, împotriva sau în favoarea Europei germane. Democratizarea UE nu poate avea loc astăzi decât în condițiile luptei dintre hegemonismul franco-german și suveranismul statelor central, est și sud europene, dintre purtătorii globalismului dogmatic și adepții naționalismului geostrategic. Rândul federaliștilor democrați va veni abia după aceea.
Partidul Popular European condus de la Berlin este dovedit antiromânesc și a încercat să impună constant încălcarea Constituției României. Proiecția sa română este PNL.
După păbușirea în confuzie a Brexitului și suspendarea efectelor sale, Marea Britanie va trimite un număr semnificativ de europarlamentari pe jumătate euro-sceptici și pe jumătate euro-conformi. Euro-sceptici cât privește construcția unei democrații transnaționale. Euro-conformi cât privește desființarea identităților naționale și topirea lor într-un creuzet imperial macronian. Viziunea macroniană, care duce la ultimele consecințe vechea preferință franceză pentru o Europă slabă cu instituții puternice, esta capabilă să îi seducă prin ambiguitatea sa retrogradă pe britanici, lichidând în numele naționalismului ultimele resurse naționale ale UE (sic!).
În acest coș franco-flamand (vezi derapajul egocentricului Guy Verhofstadt) pseudo-liberal, de asemenea militant antiromânesc, se înghesuie deja USR și mai ales +Plusul lui Dacian Cioloș. Mare lucru ar fi să nu ne întâlnim acolo și cu ProRomânia pontistă care, neavând cum să ajungă în timp util membru al Internaționalei Socialiste, va avea dificultăți cu afilierea la Grupul Socialiștilor (de fapt al neo-staliniștilor) Europeni.
Orice vot dat acestora nu înseamnă consolidarea „statului de drept", prezentat de ei ca formulă magică aptă să transforme orice impotent în ființă performantă și orice neisprăvit în model de desăvârșire, substiuind construcția cu demolarea și creația cu negarea. El înseamnă distrugerea statului național și anularea statului democrat.
Cât despre referedum, a cărui organizare nu respectă nici una dintre criteriile stabilite de Consiliul Europei și ale cărui deocamdată încă presupuse întrebări sunt neconstituționale, ce se poate spune? Inclusiv prin prisma experienței britanice, dacă admitem că mai bine era să nu se țină, atunci trebuie să admitem că dacă se va ține el va trebui să nu fie validat. Iar de va fi să fie validat, chiar dacă, în cazul nostru nu are decât valoare consultativă, este preferabil ca el să infirme ipoteza susținută de cel care l-a lansat. Anume aceea că românii preferă să aibă un stat eșuat. Căci dacă prăbușiți pe topoganul isteriei britanicii se vor descurca foarte greu, românii nu se vor putea descurca deloc.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
