Cristian-Remus Papp a explicat că percepția actuală asupra urșilor este influențată puternic de expunerea mediatică facilitată de rețelele sociale și de accesul rapid la informație. „Oarecum, față de anii '70 sau '90, există o diferență mare, dacă e să ne gândim la ce se întâmplă în momentul de față. Avem telefoane smart, avem rețele sociale, astfel încât informația circulă mult mai des. Chiar dacă mai erau întâlniri cu ursul, ele nu erau mediatizate și nu ajungeau la așa multă lume”, a punctat expertul WWF.
Într-adevăr, imaginile cu urși care coboară în sate sau apar pe marginea drumurilor au devenit virale, contribuind la formarea unui nou arhetip în percepția colectivă. Însă aceste apariții frecvente în zonele locuite nu sunt doar o consecință a vizibilității crescute, ci reflectă o realitate ecologică și socială complexă.
Referindu-se la dinamica numerică a populației de urși, Cristian-Remus Papp a oferit un scurt istoric: între cele două războaie mondiale, numărul de exemplare scăzuse dramatic, ajungând la sub 500. După cel de-Al Doilea Război Mondial, estimările indicau o creștere ușoară, până la aproximativ 800 de exemplare. Schimbarea majoră a venit în perioada comunistă, când, sub regimul lui Nicolae Ceaușescu, numărul urșilor a crescut spectaculos.
„Pe urmă a venit comunismul și cel mai bine a prosperat ursul pe vremea lui Ceaușescu, el fiind mare vânător. Practic, Carpații erau fondul lui de vânătoare. Numărul de exemplare a crescut vertiginos până la aproximativ 8200 spre sfârșitul anilor '80, adică vorbim de o populație mare. Însă, sigur, a fost altfel gestionată decât în momentul de față”, explică acesta.
În acea perioadă, gestionarea resurselor de hrană pentru urși se făcea în inima munților, departe de localități. Strategia era una de menținere a distanței dintre animal și om. În contrast, metodele actuale, mai accesibile logistic, au dus la o apropiere nedorită. Hrănirea urșilor la altitudini joase și în proximitatea comunităților umane a avut consecințe directe asupra comportamentului animalelor sălbatice.
„Noi n-am făcut altceva decât să-i atragem de la altitudini mari la altitudini mai joase, pentru că e mai ușor să gestionezi, până la urmă, hrana, pentru că vrei tu, ca asociație de vânătoare, să ai urs mai aproape, chiar și în zona de deal”, a explicat Papp. Acest mecanism de apropiere a urșilor de zonele populate este agravat și de turismul necontrolat, de obiceiurile nesănătoase de a hrăni animalele, dar și de gestionarea deficitară a deșeurilor organice.
Expertul WWF a subliniat că, în perioada comunistă, problema deșeurilor organice nu era la fel de acută ca în prezent. Astăzi, haosul în colectarea și eliminarea acestora contribuie decisiv la atragerea urșilor în localități, într-un context în care aceste animale asociază mirosurile umane cu hrana.
Schimbările post-decembriste au avut și ele un impact major asupra populației de urși. „După anii '90, sigur, s-a schimbat regimul, s-a schimbat legislația, vânătoarea a fost permisă, populația de urși a scăzut destul de mult, aproape s-a înjumătățit, a scăzut la 4.500 de exemplare undeva spre sfârșitul anilor '90”. Această scădere a fost ulterior compensată treptat, odată cu schimbările legislative și cu intrarea României în Uniunea Europeană, când populația estimată era de aproximativ 6.000 de exemplare.
Ultimele date provin dintr-un studiu genetic amplu, ale cărui rezultate preliminare indică un număr estimat între 10.000 și 12.900 de urși. Totuși, aceste rezultate nu sunt însoțite de un raport științific complet sau de o metodologie transparentă, fapt care ridică întrebări în comunitatea științifică.
Ascultă mai multe aici: