Vedem din cazurile din ultimii ani cum mamele ajunse într-un grad ce disperare, inexplicabil pentru ochii lumii, își iau copiii cu ele într-un ultim gest. Ceea ce nu ne spune nimeni, deși poate că ar fi momentul într-o societate profund paternalistă, aparent cu viziuni de egalitate de șanse, etc- cine crede?- este că în momentul în care o mamă intră în depresie, ea nu vede vreo ieșire pentru copiii ei, vreo altă ieșire decât unica pe care o vede pentru ea.
În cazul profesoarei expuse astăzi în spațiul public, unica ieșire a fost sinuciderea în tăcere. Nu a mai văzut nicio altă variantă în fața soțului ei, polițist. Ce să facă? Să-i sune colegii să intervină?
Pare exagerat, dar în țara în care ”ai făcut tu ceva”, în care victima a provocat și agresorul este justificat, vedem tot mai des cazuri de femei care aleg să facă gesturi - pentru ceilalți îngrozitoare - dar pentru ele, de protecție. Acele femei nu sunt - cum vedem și astăzi, că spun vecinii - ”retrase”. Acele femei sunt într-o depresie profundă, netratată. Ele nu văd altă soluție pentru situația în care se află. Indiferent de situația lor materială, de educație, de multe alte soluții pe care noi - societatea - le vedem pentru ele.
Când mama în depresie nu mai vede decât o singură ieșire, o singură scăpare, cu siguranță, extensia ei în această viață, extensia sufletului ei va merge cu ea. Și am văzut mame care s-au aruncat cu copiii în brațe de pe blocuri, mame care și-au aruncat copiii, apoi au sărit ele, mame care au pierit în casă, în tăcere, alături de copiii lor. Vedem și astăzi.
Mai rar, această situație apare în cazul figurii paterne și, când se întâmplă asta, de ce se întâmplă? Din răzbunare. Pe cine? Pe mamă. Pentru că extensia copilului este mama. Și asta ar trebui să iasă în față și să spună toți psihologii, psihiatrii, toți cei specializați în mintea umană.
Pentru că o mamă, da, trebuie protejată, ca să protejezi copilul și, în final, familia. Vrem, nu vrem, aici nu e vorba decât despre mintea umană. Iar societatea românească este, din multe puncte de vedere, vulnerabilă.
Este o societate în care bărbatul încă e văzut, în multe familii, drept ”capul familiei”, în care bărbatul nu are prea multe responsabiliți, în afară de bani. Discuția și-n cazul bărbaților este una deschisă și lungă, fiind crescuți și ei, la rândul lor, de o mamă, dar conturați de o societate.
Și aici revenim din nou la societatea românească, unde educația pentru familie nu există.
O familie e formată din doi, dar psihologic, sunt doi atât de diferiți și cu nevoi total diferite, cu reacții total diferite, care ar trebui conturate, armonizate până la egalitate. Este complicat, știm, dar, revenind la discuția noastră, societatea trebuie să protejeze mama. Iar polițistul nu o face. Nu se întâmplă nimic când o femeie sună la 112 pentru un conflict în familie. Și când sună, nu e prima oară când i se întâmplă ceva. Dar, în general, ca o mamă să ajungă în depresie, nu este supusă, efectiv, unei violențe fizice, cât uneia psihice. Și cui să-i explice mama asta?
Oricum ar fi, este o întrebare fără răspuns, iar răspunsul nu ar trebui să vină de la un om, de la un sat, ci de la o țară, printr-o strategie de care o țară ca a noastră nu are timp. La noi e mai simplu, cât se poate de simplu: dacă mama supraviețuiește, o condamnăm la închisoare și am închis dosarul. Dar cu următoarea mamă ce facem? Depinde, nu? Scapă, avem precedent. Nu scapă, ne facem cruce. Și cum să nu fii revoltat când vedem cât putem?