Deși publicul dovedește, ori de câte ori are prilejul, o apetență crescută pentru ceea ce îndeobște numim muzică veche, instituțiile noastre muzicale sunt destul de parcimonioase cu spațiul pe care îl acordă genului în stagiunile lor și doar munca stăruitoare a câtorva împătimiți face ca întâlnirile cu muzica preclasică să nu râmână strict apanajul ocaziilor speciale aduse de festivaluri.
De aceea, melomanii se vor bucura să afle că Centrul Metropolitan de Educație și Cultură Ioan I. Dalles a inițiat o serie recitaluri de muzică veche, reunite sub egida Musica Sine Tempore, prin care își propune să aducă în fața publicului bucureștean artiști care abordează, în formule solistice instrumentale, repertoriul renascentist și baroc. Până la sfârșitul anului 2025, în cadrul acestei serii vor avea loc 3 recitaluri care pun în lumină 3 instrumente, chitara, harpa și teorba, fiecare cu propria poveste și propriul univers sonor.
Seria debutează sâmbătă, 18 octombrie 2025, cu carismaticul Maxim Belciug, unul dintre cei mai importanți chitariști de astăzi și singurul interpret român invitat să concerteze în acest proiect până acum. Alegerea organizatorilor de a deschide astfel seria Musica Sine Tempore nu e deloc întâmplătoare. Dincolo de faptul că numele lui Maxim Belciug dă strălucire oricărui afiș, chitara este în sine un instrument fascinant, produs al preferințelor populare, care a început să evolueze spre forma în care o cunoaștem azi odată cu barocul.
La sfârșitul secolului XVI, când zorii barocului începeau să-și arunce lumina asupra Europei, vihuela, instrumentul care domina saloanele de muzică în perioada Renașterii, a început să fie, încet-încet, lăsată deoparte în favoarea unui nou star: chitara. Era un model de chitară ceva mai mare decât versiunile renascentiste (dar mai mic decât chitara de azi) și avea cinci coarde duble și un acordaj care permitea tehnici interpretative multiple (rasgueado, arpegiato, punteado), cumulând atât posibilitățile chitarelor anterioare, cât și pe cele ale vihuelei și ale lăutei. Astfel, cu modalitățile de expresie extinse, chitara s-a transformat rapid în acompaniatorul ideal pentru dansurile de curte care începeau să intre în modă la acea vreme. În câteva decenii, vihuela a dispărut din peisaj, iar chitara, până atunci considerată un instrument plebeu, a devenit preferata aristocrației și a familiilor regale. Totodată, scriitura muzicală a evoluat de la stilul polifonic renascentist la stilul omofon-armonic tipic barocului și au apărut compozitori care scriau pentru chitară și interpreți care promovau noile muzici. Îndeobște Italia, Franța și Spania au dat școli componistice și interpretative remarcabile, iar între acestea tradiția spaniolă este recunoscută a fi avut un rol marcant în definirea noului instrument care, de altfel, a și căpătat denumirea de chitară spaniolă. A fost, în secolele XVII și XVIII, o epocă de adevărată emulație chitaristică în Europa: chitara se dovedea un instrument total, capabil să cânte atât acompaniament, cât și părți solistice, și să producă armonii variate și culori exotice, noi: putea fi totodată și exuberantă, și senzuală, și ritmică, și dramatică, și rafinată, și complicată, și discretă, și sentimentală, și ingenuă și, practic, oricum. Chitara era vedeta popularității, iar lumea o iubea.
Recitalul pe care Maxim Belciug îl susține în data de 18 octombrie 2025, în deschiderea seriei Musica Sine Tempore, propune un program cu lucrări alese tocmai din această perioadă de glorie preclasică a chitarei, cu pagini semnate de Luis de Milan, François Couperin, Jan Antonín Losy, Francesco da Milano, Johann Sebastian Bach, Jean Philippe Rameau, Robert de Visée și Gaspar Sanz, într-o interpretare efervescentă și surprinzătoare, caracteristică stilului cu care chitaristul și-a obișnuit publicul. Căci Maxim Belciug abordează repertoriul baroc cu o familiaritate pe care doar un om al barocului și-ar permite-o: deși cântă pe un intrument modern, reușește să pună în lumină vie intenția compozitorului și respiră totodată liber și direct, în ritmul natural al propriei sincerități. De o limpezime sonoră orbitoare, interpretările sale sunt demonstrații nu atât de virtuozitate, cât de fluență și muzicalitate, iar pe chitara sa barocul sună mereu tânăr și ne învață despre frumos și perenitate.
Al doilea recital din seria Musica Sine Tempore are loc în 25 noiembrie 2025 și o are în centru pe Lise Vandersmissen, o harpistă belgiană tot mai prezentă pe scenele europene, specializată atât în harpa modernă, cât și în harpa dublă barocă. Seria se încheie pe 13 decembrie 2025 cu concertul polonezei Klaudyna Żołnierek, o distinsă interpretă la teorbă, lăută și chitară barocă, apreciată pentru delicatețea și magnetismul interpretărilor sale, discipolă a maestrului Rolf Lislevand la Hochschule für Musik din Trossingen.
Toate concertele din cadrul seriei Musica Sine Tempore încep la ora 19:00 și au loc la Sala Dalles din București. Biletele sunt disponibile pe ticketstore.ro, eventim.ro și iabilet.ro.