Adrian Năstase, jurist de formație, profesor universitar și doctor în drept, cu o activitate academică recunoscută în domeniul dreptului internațional public, a postat pe blogul său articolul ”Bombardarea infrastructurii energetice din Iran: între necesitate militară și limită juridică”.
”În războaiele contemporane, scrie Adrian Năstase, electricitatea nu mai este doar o resursă tehnică, ci o condiție fundamentală a vieții cotidiene. Ea alimentează spitale, permite distribuția apei potabile, susține producția de alimente și menține funcționarea întregii societăți. În același timp, însă, aceeași infrastructură poate avea și o valoare militară reală. Această dublă natură face ca atacarea ei să fie una dintre cele mai sensibile probleme din dreptul internațional umanitar.
Conform Protocolului adițional I la Convențiile de la Geneva, o infrastructură energetică poate deveni o țintă legitimă doar dacă îndeplinește criteriile unui obiectiv militar: contribuie efectiv la acțiunea militară și oferă un avantaj militar concret prin distrugerea sa. În teorie, acest lucru ar putea justifica atacuri asupra unor noduri energetice care susțin direct operațiuni militare.
Totuși, legalitatea unui astfel de atac nu se oprește la această calificare. Dreptul internațional impune o analiză mult mai complexă, în centrul căreia se află principiul proporționalității. Chiar și atunci când o țintă este militară, atacul devine ilegal dacă efectele previzibile asupra populației civile sunt excesive în raport cu avantajul militar urmărit.
În cazul Iranului, această analiză devine deosebit de dificilă. Rețeaua electrică este profund interconectată, iar întreruperea ei nu afectează doar capacitățile militare, ci și funcții esențiale pentru supraviețuirea civililor. Lipsa electricității poate însemna, în mod direct, lipsa apei potabile, blocarea serviciilor medicale și apariția unor crize umanitare în lanț. În aceste condiții, este greu de susținut că un atac de amploare asupra infrastructurii energetice ar putea respecta cerința proporționalității.
Mai mult, atunci când efectul unui atac este de a priva populația civilă de resurse indispensabile supraviețuirii, apare riscul de a încălca o interdicție fundamentală: aceea de a folosi înfometarea sau privarea de resurse ca metodă de război. Deși energia nu este menționată întotdeauna explicit, rolul ei esențial în funcționarea apei și a sistemelor vitale o plasează, în practică, în această categorie sensibilă.
Prin urmare, deși dreptul nu interzice în mod absolut atacarea infrastructurii energetice, el impune condiții atât de stricte încât, în majoritatea situațiilor reale — inclusiv în cazul Iranului — bombardarea extinsă a rețelei electrice este foarte probabil să fie considerată ilegală.
În esență, dreptul internațional umanitar nu se limitează la a întreba dacă o țintă are valoare militară. Întrebarea decisivă este alta: poate fi atacată fără a provoca suferință disproporționată populației civile? În multe cazuri moderne, răspunsul tinde să fie negativ”.