EXCLUSIV  Cum să nu îți furi țara

Politica românească suferă de un sindrom al generalizărilor și al etichetelor. Dacă îi întrebi pe cei tineri ce părere au despre politică, vor începe să îți spună că n-au ceva cu politica, dar că nu suportă politicienii. Dacă îi întrebi dacă ar face politică, ți-ar răspunde că nici vorbă, însă dacă îmbraci întrebarea altfel și întrebi dacă ar face ceva pentru orașul sau țara lor, probabil cei mai mulți ar fi dispuși să facă doar că nu știu ce. Morala: ne place politica, nu și partidele.

Ne place politica, nu și partidele

Așa se întâmplă că zilele trecute, un tânăr m-a întrebat ce ar putea face pentru țara lui. I-am răspuns că, dacă atunci când a fost elev, cel mai bun lucru care l-ar fi putut face pentru țara lui ar fi fost acela de a învăța bine, acum, ca adult, exercitarea profesiei cu seriozitate este în primul rând cel mai bun lucru pe care îl poate face.

M-a întrebat apoi dacă acest lucru este valabil chiar și în condițiile în care nu lucrează la stat. I-am răspuns că da, chiar și în aceste condiții, pentru că nu este nevoie să fii bugetar ca să îți iubești țara. Sentimentul de dragoste de țară și de ceea ce reprezintă ea cultural, geografic, istoric sau civilizațional, nu este proprietatea unor structuri militare sau Cancelariei Ordinelor. Aceste sentiment al iubirii față de locul în care te-ai născut, în care trăiești sau de care acum, fiind plecat, te afli departe, se cultivă prin contact sufletesc cu valorile și aspirațiile acelui loc.

Tânărul m-a ascultat cu luare aminte și m-a întrebat apoi dacă cei care au o funcție importantă sunt și stăpânii oamenilor din subordinea lor. I-am infirmat și i-am spus că dimpotrivă, aceia care au o funcție importantă au privilegiul să fie slujbașul oamenilor aflați în roluri sociale decizional mai mici decât ale lor. Apoi am continuat spunându-i că, cu cât ai mai mulți oameni care ți-au validat acel rol social (funcție), cu atât trebuie să fii mai modest și mai responsabil în relația cu ei.

Am discutat apoi generalități, despre cum să facem la nivel micro, să arătăm că ne iubim țara. Ne-am oferit reciproc exemple, iar el mi-a spus că până la această discuție credea că majoritatea  rolurilor publice se află în responsabilitatea altora. Mi-a explicat cum că până nu demult credea că nu e treaba lui dacă vede un parc neîngrijit, scara blocului murdară sau pe cineva scriind cu graffitti pe monumentele istorice. Tot el mi-a spus că nu-i condamna foarte tare pe cei care aruncau chiștoace de țigară pe geamurile mașinilor, considerând că până la urmă ei sunt cei care vor plăti „la comun” curățarea străzilor, prin plata taxelor care se vor mări. Dar apoi,  mi-a mărturisit îngândurat, „m-am întrebat cine plătește costul de imagine al întregii mizerii” și așa a aflat explicația pentru costurile tot mai ridicate a serviciilor de salubritate, unde, pentru tot mai multă mizerie trebuie angajați tot mai mulți oameni pentru a face curat.

Fiecare fură

Cine fură? m-a întrebat. Noi toți, i-am răspuns. Fiecare în felul lui, unul fură tăcând, altul fură de lacom ce este, altul fură crezând că de fapt că nu fură, altul de leneș, alții abuzând de funcții, iar unii făcându-se că nu văd. Fiecare își găsește cum crede o explicație pentru furtul lui. Ultimul, cel care fură de foame, este cel mai puțin vinovat dintre toți. Vina colectivă, aceea de a fura prin neimplicare, aparține tuturor. 

Notă - titlul și introducerea aparțin redacției.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News