Am făcut o analiză despre acest subiect cu jurnalistul Val Vâlcu. Ziaristul a spus că este trist pentru oamenii de valoare care au nimerit în USR. Ieșirea publică a lui Dominic Fritz a dovedit că acest partid nu este o construcție solidă, ci o adunare de hăitași politici care nu există în sine. O ceată de război care nu există prin idei, ci prin nevoia constantă de un dușman. O organizație care se adună doar ca să atace. Are nevoie permanent de un dușman. Asta-i leagă pe cei de la USR.
Această nevoie de a urî pe cineva nu e nouă. E specifică neomarxismului, o ideologie care, la fel ca marxismul, are nevoie de un „dușman de clasă” pentru a se valida. Furia nu se termină nici măcar după moartea adversarilor. E de ajuns să ne uităm la cum comunismul rescria istoria: Schimbau manualele, dărâmau statui, schimbau capetele de pe ele în funcție de cine mai era la putere. Un exemplu absurd: Statuia lui Stalin din fața Casei Presei, căreia i s-a înlocuit capul cu Lenin, doar pentru că Stalin murise. Nu era suficientă pedeapsa în timpul vieții, ura era dusă și dincolo de moarte. Cam asta vedem și azi.
Dominic Fritz n-a avut tangențe cu Ion Iliescu, dar a decis că nu merită funeralii naționale. De ce? Pentru că nu îi place omul. De fapt, aici e problema: Nu mai e vorba de respectarea instituției prezidențiale, ci de simpatii și antipatii personale.
Și atunci ne putem întreba, dacă tot e concurs de popularitate: Dacă Iliescu a luat 6,7 milioane de voturi în 2000, iar Nicușor Dan a luat 6,1 milioane în 2025, ce va face Dominic Fritz peste... 100 de ani cu Nicușor? Îi va organiza funeralii naționale sau nu, în funcție de numărul de voturi? Dacă 60% din români nu-l respectă, va fi ignorat și el? Că doar asta pare să fie logica: Cine e popular, merită omagiat. Cine nu, nu.
Totul devine un concurs de popularitate. Ca un algoritm de Facebook: Dacă are mai multe like-uri decât dislike-uri, „e de-al nostru”. Asta pare să fie strategia politică a USR. Dar e o strategie periculoasă. Pentru că exclude orice construcție, orice dialog. Pentru că se bazează pe demolare și polarizare.
Ceea ce e cu adevărat trist e că oameni de valoare din USR, care poate chiar ar putea construi, vor pleca. Exact cum s-a întâmplat și în prima guvernare USR. Se pare că partidul nu reușește să conviețuiască nici cu morții, darămite cu cei vii din Guvern.
Interesantă e și asemănarea de nume: „Frontul Salvării Naționale” și „Uniunea Salvați Bucureștiul”, respectiv „Uniunea Salvați România”. Ambele construite pe ideea de „salvare”.
Dacă tot e vorba de principii și morală în politică, haideți să împingem logica până la capăt: Dacă 66% dintre români consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun, îi vom organiza și lui funeralii naționale, „retroactiv”? Nu de alta, dar pare că nu mai contează instituția prezidențială, ci doar cine e mai popular.
Și aici vine riscul major: Ce faci cu oamenii serioși din USR? Ce faci cu profesioniștii, cu cei care pot construi, cu cei care nu s-au înscris în partid ca să urască, ci ca să reformeze? Pentru că da, poate e justificată o doză de radicalism când intri în scena politică, dar după ce ai ajuns la guvernare -chiar și cu 15% - trebuie să înveți să construiești cu ceilalți 85%. Și dacă tu începi să jignești, să sfidezi și să ignori simboluri, tradiții, chiar morții, cum te vei înțelege cu cei vii, cu partenerii de coaliție? Cu poporul care nu gândește în blocuri ideologice, ci în probleme concrete?
Și acum o ipoteză ironică, dar relevantă: Să zicem că Nicușor Dan, aflat azi în apogeu, cu 6,1 milioane de voturi, moare peste 50 de ani. Dacă totul depinde de popularitate, ce facem? Îi organizăm funeralii naționale doar dacă ajunge la peste 7 milioane de voturi până atunci? Doar dacă-l întrece pe Ion Iliescu la numărul de voturi? Sau trebuie să fi câștigat 100% simpatia românilor, eventual după... patru-cinci-fără număr de mandate de președinte, ca să-l merite? Altfel, îl ignorăm?
USR a ajuns un partid în căutare permanentă de inamici. Și, odată cu dispariția lui Iliescu, a rămas fără obiectul muncii.