„Dacă se rupe barajul, tăiați-mi mâna dreaptă”. Ar mai spune astăzi cineva așa ceva? Nu. Vedem ce se întâmplă astăzi cu barajul Paltinu. Azi doar se aruncă vina unul asupra altuia. Și atât.
Într-o țară în care securitatea energetică devine o miză strategică la fel de importantă ca apărarea națională, barajele României reprezintă coloana vertebrală invizibilă a sistemului energetic – surse stabile de electricitate, apă și echilibru pentru o rețea aflată în continuă transformare.
Iar în centrul acestei infrastructuri vitale se află Vidraru, capodopera ingineriei românești, un proiect care nu doar că a schimbat fața producției de energie hidro, ci a devenit simbolul unei generații de constructori care au visat și au reușit să stăpânească natura în slujba societății.
Radu Prișcu a fost inginerul care a ridicat barajele României
„Tata a fost un inginer constructor desăvârșit, un profesor iubit de studenți, cu un munte de visuri în fața lui, dintre care multe le-a putut împlini. A fost un mare patriot, născut în Scheiul Brașovului, acolo unde a absolvit Liceul „Andrei Șaguna”, înainte de a porni pe drumul unei cariere fantastice”, a spus fiul său pentru DC Business.
Așa își începe povestea dr. ing. Caius Prișcu despre tatăl său, prof. dr. doc. ing. Radu Prișcu (1921–1987), omul care a modelat destinele a generații de studenți și care a lăsat României baraje ridicate cu curaj, precizie și pasiune.
După terminarea Facultății de Construcții din București, Radu Prișcu și-a legat cariera de marii săi mentori – Dionisie Germani, Cristea Mateescu și Dorin Pavel – „triunghiul de aur al hidrotehnicii românești”. În 1949, a contribuit la nașterea Facultății de Hidrotehnică, unde a predat mai bine de trei decenii și a fost rector între 1968 și 1976 al Institutului de Construcții București.
„A pus mult suflet în facultate. Studenții îl respectau și îl iubeau, colegii îi recunoșteau pasiunea. Iar pentru el, munca de inginer nu era doar calcule, era și un mod de a sluji țara”.
În 1966, anul inaugurării barajului, Caius Prișcu împlinea un an: „Pot spune că eu și Vidraru avem aceeași vârstă. Nu am amintiri directe din acea perioadă, dar mai târziu am înțeles, din poveștile mamei și ale tatălui, cât de mult a însemnat acest proiect pentru România și pentru lume.”
Vidraru era, la momentul finalizării, al cincilea baraj ca înălțime din Europa și al nouălea din lume
„Tata nu era mândru de dimensiuni sau de clasamente, ci de soluția tehnică pe care a dezvoltat-o împreună cu echipa lui. Îl interesa mai ales faptul că nimic din ce s-a construit nu era rezultatul unui singur om. Spunea mereu: «Nimic din ceea ce am realizat nu am făcut singur. Era imposibil.»”
Această modestie avea rădăcini adânci. Pentru el, barajele erau mai mult decât structuri de beton: erau expresia unei comunități profesionale și umane. „Relațiile de prietenie și respect pe care le-a clădit cu colegii și colaboratorii s-au păstrat până azi. Eu și fratele meu încă suntem în legătură cu familiile lor.”
Curajul unei generații
Responsabilitatea pe care o purta era uriașă. La Vidraru, Radu Prișcu a fost inginer specialist responsabil de proiectarea barajului – primul de tip arcuit cu dublă curbură din România. Pentru validarea soluției, autoritățile au apelat la profesorul elvețian Alfred Stucky.
„Revizorul extern a fost extrem de impresionat. A spus că proiectul românesc era bazat pe calcule matematice minuțioase, nu pe soluții empirice. Gândiți-vă că vorbim de anii ’50, fără computere, fără calculatoare de buzunar, totul desenat pe hârtie de calc, cu rigla de calcul și cu multă răbdare.”
Dar succesul tehnic nu însemna absența temerilor din partea autorităților de la acea vreme. Caius își amintește o poveste repetată des în familie:
La începutul lucrărilor la barajul de la Negovanu – Sadu, primul baraj arcuit din România, Radu Prișcu a fost pus în fața unei întrebări care i-ar fi clătinat pe mulți: „Vă asumați răspunderea pentru acest proiect?” Răspunsul lui a venit fără ezitare – un „Da” ferm și hotărât. Când oficialii ministerului au continuat: „Și dacă se rupe barajul?”, replica inginerului a fost la fel de directă precum convingerea din spatele ei: „Vă dau voie să-mi tăiați mâna dreaptă.”
Ani mai târziu, la Vidraru, când miza era și mai mare, discuția s-a reluat, cu exact aceleași întrebări, dar și cu aceleași răspunsuri ale profesorului Radu Prișcu. Însă reacția autorităților a trădat proporțiile responsabilității: „Profesore, acum nu mai este suficient.” În spatele acestei replici stătea nu doar presiunea unui proiect uriaș, ci și conștiința faptului că de reușita lui depindea siguranța unei țări întregi.