Rudele observă, dar rușinea le oprește să caute ajutor
DC News: Unii specialiști spun că foarte mulți oameni care se confruntă cu tulburări psihice par la exterior perfect normali. Totuși, putem să-i recunoaștem din timp? Există semne care ar trebui să ne pună pe gânduri?
Bogdan Cotigă, psiholog: Da, la modul general, da, evident că e așa. Adică, oamenii, mai ales cei care au tulburări de ordine psihotică, au o capacitate destul de mare de disimulare. În schimb, persoanele care locuiesc cu ei, de obicei rude apropiate, soție, părinți, își dau seama în timp, chiar dacă nu au studii de specialitate. Există niște lucruri care îi obsedează, lucruri care sunt mai frecvente decât în viețile noastre. Foarte des, acuză tot felul de influențe greu de dovedit: forțele răului care îi mână să facă anumite lucruri sau ghinionul permanent care îi urmărește.
Pentru cei din mediul de serviciu sau pentru vecini, e aproape imposibil să ne dăm seama că un om are o formă de psihoză. Dar pentru cei apropiați, cu siguranță, cel puțin la noi, în zona asta de Europă, din păcate, boala psihică este un pic ascunsă, pentru că e de obicei considerată o rușine. Oamenii tind să treacă cu vederea. Așa avem cazuri de oameni cu probleme grave de ordin psihic, care stau împreună cu familiile lor fără să fie tratați în niciun fel și la un moment dat se întâmplă cazuri tragice, pentru că avem tendința de a nu încerca să ameliorăm sau să rezolvăm lucrurile astea, mai ales când vedem pe cel de lângă noi care are problema asta. E o chestie de cultură (sau de incultură).
Stigmatul legat de mersul la psiholog
DC News: Că tot vorbeam despre rușine, cum am putea reduce acest stigmat? Cum îi încurajăm pe cei care suferă să ceară ajutor?
Bogdan Cotigă, psiholog: În primul rând, uitați, de exemplu, când vorbim despre psihoze, care sunt de foarte multe tipuri, cei care sunt bolnavi de aceste tipuri de psihoze nu recunosc asta. Aici, noi nu vorbim despre depresie sau anxietate. La fel e și la schizofrenie. Acești oameni nu pot să se ajute singuri.
E foarte greu să înțeleagă, de exemplu, că e ceva neregulă cu el, pentru că el nu va considera niciodată chestia asta. Este, într-un fel, responsabilitatea rudelor să acționeze în condițiile în care se observă. Pentru că aceste boli, de exemplu psihozele, nu sunt vindecabile, dar sunt ameliorabile.
Adică tratamentul medicamentos plus psihoterapia fac ca aceste simptome (sau cel puțin efectele violente ale acestor boli) să fie ținute în frâu. Cam asta se poate face. În același timp, omul devine mai maleabil, poți trăi cu el în aceeași casă, fără să aibă excese, fără să fii obișnuit sau să fii obligat să suporți niște lucruri teribile, pentru că oamenii ăștia au niște excese, de aia sunt și bolnavi. Dar ei singuri, așa, să se ducă frumos la medic sau la psihoterapeut sau la psiholog, mai rar, nu prea se întâmplă.
Cei cu boli de genul acesta, adică din gama asta a psihozelor, sau mai ales cei cu schizofrenie, au de multe ori halucinații, sunt niște lucruri pe care cred că le văd, le aud. Stigmatul de care vorbeați are legătură, de fapt, cu ceea ce crede familia.
Familia consideră că e rușinos să facă public acest lucru, adică să meargă cu persoana respectivă, să o îndrume către ajutor specializat. Apoi, din păcate, cel puțin în generațiile mai vechi, a rămas ideea că boala psihică nu prea există. Eu sunt pe tot felul de grupuri de Facebook cu oameni care spun diferite probleme. Să vedeți ce comentarii există... Sunt în continuare oameni, chiar și tineri, care consideră că nu există depresie, că nu există anxietate. Oamenii aceștia spun că depresia este că n-ai ce face sau că n-ai treabă, că nu te duci la serviciu, că de-aia ai depresie, că dacă ai munci ca mine... Adică ăsta este nivelul majorității din nefericire. Majoritatea consideră că sunt niște mofturi. Și că singurii nebuni adevărați (în sensul popular), adică oamenii cu probleme psihice, sunt cei de legat, adică cei care sunt internați forțat la psihiatrie.
Între acești oameni cu probleme foarte grave, care ajung, până la urmă, să fie internați în spitale și oamenii sănătoși există o varietate de afecțiuni psihice, unele temporare, unele definitive, pe care oamenii nu le cunosc și consideră că, de fapt, nu există. Sau, chiar dacă simt că e ceva în neregulă, e rușinos să afle lumea că soțul sau soția ta are probleme de ordin psihic.
Depresia nu duce la crime
DC News: În cazul din Craiova, bărbatul și-a atacat soția chiar în fața copilului. Ce impact are o astfel de traumă asupra unui copil și ce fel de suport psihologic este necesar?
Bogdan Cotigă, psiholog: E complicat, pentru că, în condițiile astea, copilul a rămas și fără mamă, și fără tată. Deci, în orice caz, copilul acela, din punct de vedere psihic, nu are cum să aibă o traiectorie neapărat bună, deși, în sfârșit, îi doresc să aibă. Dar va fi, probabil, găzduit într-o instituție specializată de stat, unde se pot face lucruri, dar puține. De fapt, efectul cel mai puternic al acestei crime este sentimentul de anxietate și de nesiguranță. Gândiți-vă că sunt situații în care tatăl, alcoolic și violent, își bate mama de față cu copilul. Copilul se sperie. Până la urmă, ăsta este efectul cel mai puternic: rămâne un om traumatizat cam pe tot parcursul vieții, cu niște probleme de adaptare, cu probleme de încredere în ceilalți.
Sunt lucruri destul de puternice, mai ales la un caz de genul acesta, adică crimă. Dar, nu știu, e foarte greu să spun că se poate face ceva concret dacă vorbim chiar de acel caz, pentru că e bine de obicei ca persoana respectivă să fie preluată de niște rude, de niște bunici care să o educe. Îi trebuie o persoană pe care să o considere persoană de sprijin în momente de genul ăsta. Deci, statul nu prea poate să facă acest lucru. Chiar dacă are psihologi și așa mai departe.
La cei 11 ani ai săi, cât are acel copil, este și destul de dificilă psihoterapia. După șapte ani se poate face, fără probleme, dar, oricum, e o perioadă de șoc post-traumatic care se rezolvă într-adevăr prin vizite la psiholog, dar neapărat însoțit de cineva. Trebuie să fie o persoană dragă, care să-i ofere cât se poate sentimentul ăla de siguranță și faptul că nu se va mai întâmpla așa ceva. Pentru că e un copil care nu poate să înțeleagă cum tatăl s-a schimbat dintr-o dată și a devenit criminal și mama nu mai e și nu mai e nici tata.
Am citit în presă presupuneri că inginerul respectiv și-a pierdut locul de muncă și ar fi căzut în depresie. Se spun tot felul de prostii. Există cazuri extrem de rare cu oameni care sunt în depresie (poate combinat cu consum de substanțe) care să ducă la violențe de genul ăsta.
Depresia este o afecțiune medie ca intensitate, adică o afecțiune psihică medie, care se caracterizează printr-o tristețe, printr-o întoarcere către sine, printr-o reducere la maxim a interacțiunilor. Adică omul respectiv nu sare la bătaie când este depresiv. Dimpotrivă, intenționează mai degrabă să-și facă sieși rău.
Deci depresia în care căzuse domnul respectiv este probabil o apreciere, eu știu, poate jurnalistică și așa mai departe. Dar, în realitate, astfel de acte sunt în general comise de oameni care au probleme de ordin psihic mai grave. Adică psihoze, de exemplu, sau schizofrenii. Le spun anumite voci, anumite rude decedate ce să facă. Acumulează tot felul de frustrări în timpul vieții.
Am stat de vorbă cu doamne care m-au sunat și care au soți ce stau de 10-15 ani cu afecțiuni psihice serioase, cu psihoze sau cu schizofrenii. Locuiesc cu ei și n-au fost niciodată la medic. Ideea este că o pierdere a unui loc de muncă poate să fie un start. Dar nu să își omoare soția. Acolo sunt alte resorturi pe care noi nu le cunoaștem și alte probleme psihice de alt ordin, mult mai dificile și mult mai grele.
Sinuciderea agresorului: regret sau fugă de consecințe?
DC News: Agresorul a ales să-și pună capăt vieții imediat după faptă. Putem interpreta asta ca pe un semn de regret sau mai degrabă ca pe o fugă de consecințe?
Bogdan Cotigă, psiholog: Cu siguranță e o fugă de consecințe acolo. A încercat să atace și pe polițiștii respectivi, a văzut că nu poate scăpa și atunci s-a sinucis. Sigur, nu pot să dau un diagnostic la telefon, ar fi culmea, dar în cazurile de schizofrenie există și o zonă de suicid. Schizofrenicul are și tendința de sinucidere la un moment dat. Sunt situații în care a visat noaptea că toată familia lui e compusă din diavoli și că la final trebuia să se ducă la Dumnezeu. E un caz din Focșani, foarte vechi, în care un adolescent de 14 ani și-a omorât toată familia, adică mamă, tată și soră și după aceea s-a sinucis.
Schizofrenia de obicei are niște episoade foarte agitate, maniacale, care durează foarte mult timp, un an, un an și jumătate și după aceea episoade mai scurte, depresive. Dar nu e depresia aia a unui om care are depresie simplă. E o chestiune combinată, adică pe de o parte nu mai simte dorința de a trăi, e foarte interiorizat, nu vorbește cu nimeni, are niște stări din astea catatonice, niște posturi ciudate și ai senzația că doarme, dar de fapt nu doarme, sunt niște lucruri foarte ciudățele.
De principiu, mai ales în situații de genul ăsta, nu cred că e vorba de vreun regret. Pur și simplu a vrut să scape și la final a văzut că nu reușește și atunci s-a aruncat. Asta a fost tot.
Mai mult, cred că s-a întâmplat asta pentru a nu suporta consecințele faptelor. Bine, eu nu pot să bag mâna în foc că omul a fost foarte conștient de lucrurile respective. Poate a fost într-o stare din asta de raptus, o stare de obnubilare a conștiinței, în care pur și simplu poți face niște gesturi: omori pe cineva sau te arunci de la etaj sau te omori singur.
Violența domestică se transmite din generație în generație. Educația și modelele familiale contează decisiv
DC News: În ultima perioadă auzim tot mai des de cazuri de violență în familie. Care credeți că sunt factorii psihologici și sociali care duc la astfel de comportamente?
Bogdan Cotigă, psiholog: Aici e discuția mai lungă. În primul rând, în afara cazurilor individuale, violențele în familie au legătură cu lucruri care țin de de educație, de exemplele familiale. Adică tata a fost alcoolic și violent și o bătea pe mama. Dacă familia respectivă are doi copii, un băiat și o fată, de cele mai multe ori băiatul, modelul tatălui, ajunge și el la viața adultă, se căsătorește, începe să bea și își bate soția. Sora lui, modelul mamei, găsește un bărbat alcoolic, violent și duce mai departe ceea ce a văzut acasă, suportând violențele soțului ei. Ajunge o chestiune transgenerațională.
Se transmit aceste lucruri prin educație, de fapt, prin exemplu dat. La nivel general, că m-ați întrebat de situațiile care favorizează comportamentul ăsta, să zicem, mai frecvent, auzim noi mai des despre el. Oamenii poate că au reușit să se mai descătușeze de anumite chestiuni care țineau de educația de care vă spuneam și au început să mai povestească, să mai spună și pe la poliție, să mai declare și pe la un ziar, pe la o televiziune ce li se întâmplă.
Sunt promovate aceste cazuri pentru că avem oameni care vor ca aceste lucruri să fie mai rare. A fost și chestiunea asta cu femicidul, deși la noi în țară sunt mai puține cazuri de femicid decât în alte țări, dar, cu toate astea, la noi există o violență domestică mult mai mare. Adică nu neapărat care se duce până la crimă, dar sunt bătăi în familie mult mai dese decât la alții din Uniunea Europeană.
Eu cred că sunt implicați mulți factori: în primul rând, lipsa de educație, dar asta e o chestiune generală care e cauză pentru multe lucruri, cum ar fi pentru faptul că lași mizerie în pădure.
Mai există și partea religioasă. Adică zona asta de educație religioasă care presupune un bărbat autoritar și o femeie docilă. Asta este ceea ce se transmite cu acest substrat religios creștin. Și atunci oamenii consideră că iau în serios aceste vorbe, și când ajung la viața adultă, fac ce li s-a spus, în loc să se cultive echilibru între soți. Aici nu mai vorbim despre situații în care femeia stătea acasă și avea grijă de copii și bărbatul se ducea și muncea cu spatele. Majoritatea părinților au serviciu și fac în mod egal lucruri. N-ar trebui să fie unul șeful celuilalt. Dar oamenii profită de obicei de lucrurile astea și se comportă în consecință: ajung în viața lor adultă și acționează violent.
Astfel, pe un fond de educație, de exemplu religioasă, în care bărbatul este considerat autoritatea și femeia trebuie să fie supusă în general deciziilor lui, se creează ideea că este o regulă să te comporți autoritar față de femei. În contextul acesta, ar fi altfel dacă societatea (nu în sensul laic, adică nu în sensul autorităților) în care noi trăim, la nivelul bunului simț, ar condamna lucrurile astea, ar considera că nu este în regulă să dai o palmă soției tale sau iubitei și așa mai departe, dacă ar considera, de exemplu, că este complet neobișnuit și că nu se poate să ai atitudinea asta față de femeia cu care locuiești.
E un lucru care ține de substratul ăsta al nostru, care are originea religioasă, pentru că în religia creștină există diferențele astea și chiar dacă cineva ar susține că nu există, doar să citească cartea respectivă și o să vadă că există. Deci sunt niște lucruri care se încurajează și care fac ca acest comportament să pară normal: de exemplu, femeia trebuie să tacă în adunări. Asta scrie în Biblie. Adică sunt niște lucruri care astea s-au transmis într-o formă sau alta. De-aia a ajuns ideea că el trebuie să fie stâlpul casei, chiar dacă câștigă mai puțin decât ea.
Astea sunt niște lucruri care ar trebui să se vadă în relație, cine e stâlpul și cine e capul, în funcție de cât îl duce pe fiecare mintea și capabilitățile pe care le are fiecare partener. Dar la noi sunt statuate deja și atunci, având în vedere că ți se dă din start un avantaj ca bărbat, unii, poate cu mai puțină minte sau educație, profită de contextul ăsta și devin aroganți, autosuficienți, după aia violenți, că și violența asta e graduală. Întâi o palmă, după aia două, după aia trei, după aia un pumn… Nu Dumnezeu e cauza. Se creează un context favorabil pentru a putea fi violent, dacă ai și învățat acasă să fii violent. Societatea în general și gura lumii, în România, și în zona asta estică cu precădere, nu condamnă astfel de lucruri. Din contră.
Eu am auzit des chestia asta: gura aia nu putea fi oprită decât dacă îi dădeai o palmă. Asta am auzit tot de la femei, nu de la bărbați. De când este vorba, cuvântul egal cu palmă?
Să ne aducem aminte că până acum niște ani de zile, poliția nu se băga în cazurile de violență în familie. Era o atitudine de tipul: aia e, a bătut-o, era nevastă-sa. Doar dacă erau urme reale, adică, ajungea la spital, se băgau în chestia asta. Aceste lucruri nu au legătură cu legea, că legea e destul de clară și a fost totdeauna clară.
Tot timpul am avut legi care trebuiau doar aplicate. Trec mulți ani până să ajungem să spunem uite, societatea nu mai acceptă tipul ăsta de comportament, iar membrii ei, care fac lucruri rele în familie, sunt izolați și nu mai se uită nimeni la ei. Astea sunt chestiuni care țin, probabil, de încă 100 de ani de acum încolo.