Vasile Lupu, întemeitorul bisericii Trei ierarhi, avea un adevărat harem. Domnitorul a decis că dragostea poate fi circumstanţă atenuantă

„Om cu hire înaltă şi împărătească”, precum îl caracterizează cronicarul Miron Costin, numit de otomani „beiul de aur”, „mândru de averea sa” aşa cum constată Nicolae Iorga, domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1654) a rămas în istorie mai ales pein ctitoriile sale, în frunte cu biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi moaştele Sfintei Parascheva, aduse aici, prin grija şi pe cheltuiala lui.

S-a mai remarcat şi firea sa mândră şi ambiţia fără margini, întocmai celor ale unui adevărat monarh, cu nimic mai prejos de mai marii timpului său, exprimată, de pildă, prin luarea ca nume de domn pe cel de Vasile (adăugat celui originar de Lupu), amintindu-ne de bazileii (împăraţii) Bizantini ori cumpărarea celei de-a doua soţii, Ecaterina, din rândul frumoaselor din Caucaz, la fel ca sultanul şi marii dregători turci. Şi întocmai ca aceştia şi-a încropit şi propriul său „harem”, format din rândurile fiicelor boierilor neîngăduit de legea ţării, dar pretins de poziţia şi aspiraţiile sale. Ca orice abuz de facto, el trebuia justificat de jure şi pentru aceasta, se pare, că Domnul a cerut şi a impus ca, în Pravila sa din 1646 („Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”), dragostea, alături de beţie, meteahnă tradiţională a românilor, să fie trecută în rândul circumstanţelor uşurătoare ale infracţiunilor, mergând până la impunitate.

„Arnăutul” sau „Arbănaşul”

Cel ce avea să devină domnitorul Vasile Lupu al Modovei, s-a născut în 1593 în localitatea Arbănaşii de lângă Razgrad (Bulgaria); tatăl lui se numea Nicolae Coci şi era albanez de neam (aceste îmrejurări aveau să-i atragă porecla de „arnăutu” sau arbănaşu); numele mamei sale era Irina. La puţin timp după naşterea copilului familia trecea Dunărea şi se aciueşte la Bucureşti, unde intră în admistraţie şi ajunge până la dregătoria de vel agă. Lupu trece în Moldova, iar în timpul lui Gaspar Gratiani (1575/1580;1620) ajunge vistiernic. Dibaci în mânuirea şi sporirea banului, este preţuit de domn care îl şi cunună, ca naş, cu Tudosca, fiica marelui vornic Bucioc. Dar tot arginţii îi aduc şi primele neplăceri: din pricină că îi lipsesc „o samă de bani a visteriei” e pus în închisoare, ba chiar şi „muncit” şi chinuit spre a recunoaşte, fiind „ars pe piept cu fierul roşu”. Trece şi de această prigoană şi după ce mai îndeplineşte o serie de dregătorii, precum, cele de vel vornic, pârcălab şi hatman îşi cumpără domnia de la turci, instalându-se, ca stâpănitor local, la Iaşi, la 27 aprilie/7mai 1634. Va fi o domnie bogată în evenimente, în concurenţă deschisă cu cea a lui Matei Basarab (1580-1654) din Ţara Românească, marcată de legături contradictorii cu Ardealul, Polonia, tătarii şi chiar Poarta Otomană. Avea să sfârşească răpus de boală în exil la Istambul, în căutarea unei noi domnii, în aprilie 1661, trupul fiind adus şi îngropat spre odihna de veci, la biserica Trei Ierarhi, ctitoria sa. Din păcate, piatra lui de mormânt nu s-a păstrat.

„Om cu hire înaltă şi împărătească...”

Devenind Domn al Moldovei, îşi va lua numele de Vasile, amintind de tradiţia împăraţilor bizantini. Era un om mândru şi ambiţios „cu hirea înaltă şi împărătească mai mult decât domnească”, precum îl caracteriza Miron Costin. Portretul fizic e pe măsură: „Nu prea înalt, dar de o statură potrivită, cu faţă oacheşă rumenă, cu sprâncenele negre, fruntea înaltă, nasul întrucâtva coroiat, buzele puţin revărsate, mustăţile şi barba negre (dar cănite!), faţa severă dar căutătoare de o oarecare maiestate” arată documentele timpului. Un călător polon care l-a văzut pe la 1643 îl descria astfel: „Măreţia Domnului era în adevăr de privit, fiind întru toate admirabilă. Între altele, avea pe el o haină împodobită aşa de măreaţă de nu s-ar vedea una ca aceia nici la sultanul turcesc, nici la vreun alt monarh. Era croită, mi se pare, din brocat de aur pe care erau cusute tot din aur flori înalte de un deget; avea două perechi de nasturi de diamante splendide. Veşmântul era căptuşit cu soboli”. Numai nasturii dulamei preţuiesc mai mult de 100.000 de galbeni, iar giuvaierurile Doamnei trec de 400.000. Toţi dregătorii sunt îmbrăcaţi „splendid”, are o gardă numeroasă şi frumos echipată; grajdurile sale, sub raportul numărului şi caităţii cailor, întrec „cu mult” cum scria un călător englez contemporan, pe acelea al ducelui de Florenţa sau ale regelui Angliei.

„Mândru de bogăţia sa” Vasile Lupu o va folosi şi pentru dezvoltarea culturii, introducând tiparul şi întemeind o şcoală superioară ori prin exprimarea evlaviei de rit răsăritean, ridicând lăcaşuri dumnezeieşti de excepţie şi ajutorând Patriarhia de la Constantinopol, până la o salva de la pieire. Turcii îi ziceau „beiul de aur”, iar fostul patriarh Atanasie Patelarie îl califică în chip hiperbolic, considerându-l drept „unic apărător şi unică glorie, bucurie a neamului grecesc”, iar „mila lui se revarsă din belşug peste toţi săracii, precum râul Nil adapă toată ţara Egiptului”.

Doamnele lui Vasile Lupu şi copii lor

Domnitorul iubitor de femei s-a căsătorit de două ori şi a avut în total 6 copii, 4 băieţi şi 2 fete. Mai întâi, pe când nu era încă Domn, s-a căsătorit cu Tudosca Bucioc, fiica marelui vornic, din care au rezultat: Ion (mort de tânăr, fiind bolnav de rahitism), Maria (căsătorită cu un nobil polon) şi Ruxandra (luată de soţie de hatmanul cazacilor). După moartea Tudoscăi, survenită în 1639, ajuns în culmea gloriei şi a bogăţiei, Vasile Lupu trimite pe dregătorul său Enache Catargiu să-i caute soţie din rândul femeilor din Caucaz, frumuseţea lor fiind renumită în tot Orientul, formând „contigentul de căpetenie al sclavelor vândute pe piaţa Stambulului” (C.Gane). Cadânele imperiale proveneau în bună parte de aici şi unele dintre ele au devenit chiar mame de sultani. Erau crescute în mod special în acest scop, fiind supuse de mici chinurilor formării unui corp suplu, talie frumoasă, picioare mici, cele urâte, indiferent de stare, fiind sortite a fi servitoare. Acesta găseşte o chirchiză de o rară frumuseţe, Ecaterina, pe care o aduce la Iaşi, după o călătorie plină de peripeţii, printre altele fiind pe punctul să cadă în haremul paşei din Silistra. Preţul fetei fu pe măsură: în total s-au dat 2500 de galbeni, dintre care 1000 tatălui, 500 mamei, iar 1000 hanului tătarilor, mai marele locului. Misionarul italian Niccolo Baresi ne-o descrie astfel: „avea ochi negri, mâini lungi şi fine, mijlocul subţire, gura mică, buze nu prea groase, tenul alb, astfel încât părea ... întruchiparea graţiilor”. Cu ea Vasile Vodă a avut trei copii: Stefăniţă (ajuns domn), pe Ioan şi pe Alexandru (amândoi morţi de timpuriu).

Haremul oriental respins de pământeni

Printre acuzaţiile şi nemulţumirile proferate de boieri la adresa lui Vasile Lupu s-au aflat şi moravurile libere ale domnitorului şi nepoţilor săi, care merseseră până la a atinge cinstea a multor case boiereşti. Iar desfrânarea este explicată de cronicar prin bogăţia vremurilor „Şi care ţări se suie pre la mari belşuguri, sburdează hirea omeanească, şi sburdărniciunea naşte păcatul, şi pre păcat îl urmează mânia lui Dumnezeu”. Şi cum şi ţara Moldovei „era la mare sburdănicie”, continuă acelaşi Miron Costin, „Şi însuşi Domnul Vasile Voievod, cu sila a câteva case de boieri lându-le fetele, peste voia părinţilor, la ţiitorie, iară oamenii de casa lui, nepoţii lui Vasilie Vodă mai mare silă făceau, luând băeţii oamenilor în silă la preacurvie; care toate fapte mai preurmă s-au arătat cu mare osândă asupra casei lui Vasile Vodă”. La rândul său Grigore Ureche abordând capitolul desfrânărilor care ar fi contribuit la osândirea domnului, notează: „Dece care poate fi om ca acela, să-şi vază muierea silită şi batjocorită şi să sufere? Carele nu va suspina văzându-şi fiică-sa, fecioară den sânul său, ce o au cruţat să o ia oarecine şi să-şi râză de dânsa? Şi care slujitor sau boiarni va primi să-i ia muierea spre pohta sa cea neastâmpărată şi nu-i va gândi rău? Ce vină, dar, vom putea da celui ce nu poate suferi amarul inimii sale”. În fine, Paul de Alep arată şi el: „ Mai iera şi un alt motiv al urei lor în specie pentru Vasilie anume un nepot al său, al cărui nume nu-mi aduc aminte, şi carele a siluit patru mii de fete; iar părinţii plângându-se contr-ai, n-au fost în stare a dovedi crimele sale, căci el avea obiceiul de a forţa casele în întunericul noptei, răpind fete şi făcând mai multe asemenea grozăvii”.

Dragostea şi beţia, circumstanţe uşurătoare

Unii istorici ai dreptului, precum S.G.Longinescu susţin că apucăturile lumeşti ale lui Vasile Lupu şi-au pus amprenta şi asupra Pravilei sale în privinţa modului de pedepsire a anumitor fapte. Astfel, dragostea a fost trecută şi „poate că Vasile Lupu însuşi să nu fie străin de această rânduială printre împrejurările uşurătoare”. Potrivit legiuirii sale: „Cela ce va face vreo greşeală fiind îndemnat de dragoste, mai puţin să va certa de cum spune pravila”; „Cela ce va fi biruit de dragoste şi de va tâmpina vreo fată mărgând pe drum şi o va săruta, nu se va certa nice cum, cum au făcut un muncitor dela Athina, ce l-au chemat o Pisistratos, carele au zis muieri şi cându’l îndemna să nu fie într-alt chip, ci să omoare pre acela ce au sărutat pre o fată fecioară a lor mergând pre drum, zicându-i acest cuvânt: cum de vreme ce, pre ceia ce ne iubesc şi ne sărută, tu zici să-i omorâm, dară încă ce învăţătură vor da să facem celora, ce ne vor ură şi ne vor fi cu vrăşmăşie”. Tot aşa: „când să vor iubi amândoi, răpitorul cu fata cea răpită, şi ne putând în alt chip să se împreune, pentru dragostea ce au la mijlocul lor, să vor sfătui să să răpească atuncea cum zic o samă de dascăli nu se va certa răpitorul, de vreme ce iaste un lucru care are fi turbat de dragoste; iar alţii şi mai mulţi şi mai credincioşi dascăli zic, cum să să cearte cu certare uşoară, după cum va fi voia giudeţului”.

Tot în Pravila lui Vasile Lupu găsim printre cauzele care micşorează pedeapsa, pe lângă mânie, vârstă, somnambulism sau dragoste şi beţia. „De vreme ce dă învăţătură pravila, de zice cum toată greşeala de are fi de mare şi de să va face la vremea de beţie nu să va certa deplin...şi mai vârtos vinul ce va fi băut, văzându-l limpede şi frumos la faţă şi moale şi dulce la gustare, deare fi şi înţelept nestine, tot să amăgeşte, pârându-i, că nu să va îmbăta”. Dar: „Cela ce să va îmbăta în deadins, ca să poată şovăi la greşală, ce va greşi, pentru să să certe mai puţin, acela nici dănăoară nu va scăpa, ci se va certa deplin”. Şi această circumstanţă atenuată pare a se datora obiceiului pământului şi al domnilor noştri, inclusiv al lui Vasile Lupu de a rosti în timpul ospeţelor îmbelşugate şi stropite abundent cu udătură aleasă condamnări la moarte. Să nu uităm că în Descriptio Moldaviae D.Cantemir avea să arate despre obiceiurile moldovenilor „că nu li ie groază de beţie, dar nici nu-s îndrăgiţi prea mult de iea; totuş se desfată cu dânsa de la ora a şasea din zi până la ora a treia din noapte, ba câte odată lungesc ospetele până în zori..., dar nu în fiecare zi fac aceasta, ci numai de sărbători sau în vreme de iarnă, când gerul închide pe oameni între păreţii odăilor şi-i sfătuieşte să-şi încălzească membrele cu vin...Mai îndrăgiţi sunt de vin, mai ales cei din Moldova de jos şi de la hotarele Munteniei.

Odinioară a fost întrecere între moldoveni şi munteni, care sunt mai buni băutori, şi atleţii aduşi la podul Focşanilor, care ie hotar între Moldova şi Muntenia, atâta s-au luptat cu paharul, până ce munteanul şi-a dat sufletul înăduşit de cătimea de vin peste măsură de mare; moldoveanu ca răsplată pentru această biruinţă a fost dăruit cu boierie de domnitorul său”.

La curtea lui Vasile Lupu, potrivit relatărilor lui Paul de Alep, ospetele se făceau în Divan. Domnul stând în jeţ de catifea prinsă cu ţinte de aur, boierii, invitaţii de afară-l înconjoară. Felurile sunt aduse în vase de argint acoperite. Se întrebuinţează linguri şi furculiţe din acelaşi metal. Pe

când i se prezintă fiece mâncare Domnului, care le primeşte sau le respinge, Paharnicul, care gustă băuturile, stă după jeţul lui Vasile şi spătarul ţine sabia şi buzduganul; uşierii cu beţele lor de argint stau de pază. Cu vin, cu bere, cu spirturi străine, întovărăşite cu „sănătăţi” ca acelea pe care le cunoaştem, masa poate să ţină până seara. Şi ca alţi antecesori ai săi, poate că Vasile Vodă, aprig la mânie mai ales cu un pahar de vin roşu în faţă a pedepsit prea aspru...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News