”Există o formă de umilință administrativă care te face să simți că trăiești într-o glumă foarte lungă, prost spusă, dar cu efecte secundare.
Eu am avut parte de ea în 2019, când ANAF m-a anunțat oficial, pe mail, în timp ce-mi alăptam copilul, că datorez statului 8.000 de euro. A fost o surpriză frumoasă, aproape onorantă. Pentru o secundă m-am simțit importantă — cineva acolo credea că am avut vreodată 8.000 de euro de dat.
După multe drumuri, telefoane și combinații de „reveniți mâine”, s-a dovedit că, de fapt, ei îmi datorau mie 290 de lei. Șoc! Mi-au intrat în cont după juma de an, dar au intrat. În ziua aia a nins in Sahara.
Citește și: ANAF are, de la CURIERI, lista românilor care au trimis colete cu plata ramburs: Cine sunt cei vizați de anti-fraudă
“A fost doar o mică eroare de sistem” mi-a comunicat, umil, după câteva săptămâni, doamna inspector, doamnă care până atunci mă lua la p*** non stop, de parcă era Titus Steel în zilele lui bune “toti ziceți că nu știți/nu aveți/ nu ați încasat/ nu aveți bani, nenorociților!” , doar că eroarea aia mi-a pus poprire pe toate conturile, pe nervi și, între timp, pe lactație. În ziua aia mi s-a oprit lactația. La propriu.
E o ironie biologică, dar e și adevărată. Statul m-a muls invers. Atunci am jurat că, dacă mai aud cuvântul „ANAF”, îmi schimb cetățenia.
Zilele trecute, însă, am fost din nou acolo.
Nu din masochism, ci din obligație: trebuia să depun și să semnez niște documente.
M-am pregătit ca pentru o expediție în tundră — cu apă, cu nervi, cu credință.
Doar că, la ghișeu, s-a întâmplat ceva ciudat.
M-au întâmpinat niște oameni normali. Cu zâmbet. Cu răbdare. Un inspector chiar s-a oferit să-mi facă el copiile la xerox.
Am rămas blocată. În 2019 mi-ar fi dat un șut în cur și aș fi alergat între trei centre de copiere, leoarcă de sudoare.
Cred că am îmbătrânit sau s-a schimbat ceva în aer.
Cu ocazia mersului la ANAF, mi-am amintit și de documentarul cu firma aia, RICHRBT, aia din top 100, cu sediu într-o toaletă publică.
Acolo unde, aparent, s-au învârtit milioane de euro, incompetență și corupție.
Și, surpriză: ANAF nu doar că a luat la cunoștință, dar a și prins știrea. Au confiscat, au pus sechestre, au făcut tot ce se făcea doar în filmele americane.
Au predat dosarul la Parchet. Cu probe, cu cifre, cu tot.
Nici nu știam că se poate așa ceva.
Am citit comunicatul lui Nazare și m-am simțit ca atunci când s-a rebrenduit Geoagiu Băi.
„Am format un grup de lucru cu Ministerul Justiției”, zice el.
Desigur, o frază care în 2019 ar fi sunat ca o glumă de birou: „am format un grup de lucru” = „nu face nimeni nimic, dar ne vedem la o cafea”.
Numai că, acum, aparent, chiar s-au întâmplat lucruri.
Au confiscat 6.000 de panouri fotovoltaice. Au blocat conturi, au calculat prejudicii, au trimis sesizarea la Parchetul General.
Un ANAF CARE MUNCEȘTE??!
Să recunoaștem: e un moment istoric.
Eu, care am plâns în parcare la ANAF în 2019, așteptând ca cineva să-mi deblocheze conturile, mă uit acum la instituția asta cu un fel de suspiciune tandră.
Adică… bravo, dar stai ușor, că mă sperii.
E ca și cum te-ai trezi mâine că baba care spăla covoare pe casa scării și le lăsa la uscat pe balustradă, e legată în Piața Victoriei cu o pancartă pro ecologie și bun simț.
Să fie clar: nu scriu asta ca să-l laud pe Nazare.
Doamne ferește. Ca să nu existe dubii, mereu am zis să urmărim politicieni, nu să îi luăm acasă.
Dar dacă tot e omul ăsta la Finanțe și s-a gândit că statul poate fi partener și nu călău, atunci… nu știu, poate că în 2025 nu mai trebuie să ne mai spovedim la ghișeu.
Poate că există o șansă.
Mică, dar măcar există.
Rămâne de văzut ce face Parchetul.
Pentru că noi, ăștia care plătim taxele și zâmbim la ghișeu de frică, avem nevoie de un lanț complet: un ANAF care prinde, un Parchet care anchetează și un stat care, din când în când, ne mai cere scuze.
N-ar fi rău.
Până una-alta, eu rămân cu mica mea victorie: am fost la ANAF, n-am fost certată, n-am plâns și am plecat cu copiile la documente făcute gratis.
La ieșire, m-am uitat în sus și am zis: Doamne, e ceva ce nu știu? Știu, sunt un om traumatizat.
Mi-a fost frică, până am ajuns acasă, să nu-mi fi aprobat ăștia vreun credit, fără să-mi dau seama. Apoi am realizat măreția: stai, că am fost la ANAF, nu la bancă” a scris Corina Băcanu Călărașu, pe Facebook.