În realitate, observațiile efectuate de specialiști demonstrează că teritoriile ocupate de șacali găzduiesc numeroase alte specii, inclusiv fazani, rozătoare și chiar bursuci, iar prezența șacalului nu elimină aceste specii. „Apar arici, alte specii de păsări. Deci, clar, este un mit până la urmă că șacalul rade absolut tot. Adică, într-adevăr, este o specie pe care lumea o poate plasa destul de greu în ecosistem”, afirmă dr. Papp.
Ecologia șacalului devine și mai evidentă în zonele unde alți prădători mari lipsesc. În aceste teritorii, el contribuie la menținerea echilibrului natural, controlând populațiile de pradă și intervenind indirect asupra sănătății ecosistemului. Contrar imaginației populare, șacalul nu reprezintă un pericol real pentru oameni. „Am mai auzit de foarte multe ori discuții cu privire la faptul că șacalul este periculos pentru om, cum îl întâlnește și cum îl sfâșie. Ceea ce, iarăși, este un mit, pentru că în momentul în care am avut ocazia să zărim doi șacali, m-am băgat aproape de vizuina lor și n-au făcut altceva decât să se îndepărteze”, explică specialistul.
Interacțiunile directe arată că șacalul se teme mai mult de om decât invers. Chiar și în situațiile considerate problematice, cauza este adesea comportamentul uman. În Delta Dunării, de exemplu, oamenii lasă animalele domestice nesupravegheate la păscut primăvara și se întorc abia toamna. În aceste condiții, șacalul exploatează oportunități de pradă ușoară, fără a destabiliza ecosistemul. „Au fost cazuri în care, în momentul în care vaca a fătat, a venit șacalul și cumva și-a luat partea. Sigur, este ceva de condamnat, dar, în natură, așa se întâmplă. Și, practic, șacalul nu a făcut altceva decât să speculeze o pradă ușoară”, precizează dr. Papp.
Un alt exemplu al importanței ecologice a șacalului vine din gestionarea cadavrelor de animale sălbatice. În 2018, când pesta porcină africană a devastat populația de mistreți din Delta Dunării, carcasele acestora puteau fi găsite în cantități uriașe pe canale și pe Dunăre. „Ultima oară când am ajuns în Delta Dunării în acel an, n-a mai fost nici urmă de carcase de mistreți. Șacalul, practic, a consumat absolut toate acele resturi ale mistreților și a făcut un mare serviciu, practic, omului. Altfel, ar fi trebuit fiecare carcasă în parte să fie căutată, identificată, luată, dusă undeva, incinerată, în condiții speciale de igienă maximă”, explică specialistul.
Astfel, șacalul nu este doar un prădător oportunist, ci și un agent natural de curățenie ecologică, contribuind indirect la sănătatea ecosistemelor și chiar la economii semnificative pentru gestionarea animalelor sălbatice. „Are și părți bune, pe lângă aceste aspecte care sunt vehiculate în presă, majoritatea dintre ele nefiind adevărate”, concluzionează dr. Papp.