Conform profesorului, „întreaga polemică a fost excesiv simplificată pentru că nu a fost o respingere de planul a criteriului istoric de niciun fel”. În viziunea sa, disputa ar fi trebuit să se poarte între „menținerea unei programe unicriteriale, axate pe o abordare strict istorică pe parcursul celor patru ani de liceu, și introducerea unei programe multicriteriale, care să permită abordarea literaturii din unghiuri diverse”.
Pentru primii ani de liceu, prof. Papadima a susținut cu tărie un criteriu tematic, considerat „cel mai accesibil”. Această alegere s-a bazat pe dorința de a aduce literatura mai aproape de universul interior al tinerilor: „teme alese, temele care preocupă un adolescent, mintea și sufletul unui adolescent era iubirea, era aventura, era școala, era familia, erau modele civice și etice și adică un mod de a pune literatura și viața în oglindă și în contact”.
Spre o educație a întregii vieți și abandonarea metodelor cantitative
Unul dintre principalele obiective ale acestei schimbări de paradigmă este depășirea mentalității conform căreia educația se oprește la finalul clasei a XII-a. Liviu Papadima subliniază că este important să îmbrățișăm principiul „învățăturii pe parcursul întregii vieți, long life learning”, considerat a fi nodul problemei în educația din ziua de azi.
Dorința reformatorilor a fost de a forma „niște absolvenți care și după ce n-o să mai fie obligați să citească de programa de bacalaureat, de teză, de nu știu ce, să rămână cu priceperea și cu plăcerea de a citi”.
Pentru a atinge acest obiectiv de menținere a gustului viu pentru lectură, este necesară renunțarea la presiunea cantitativă. Profesorul oferă exemplul sistemului de învățământ olandez, unde norma didactică se calculează în funcție de timpul total de muncă al studentului, nu doar de orele de predare. În contrast, în România, „se dădeau totdeauna sarcini mult peste capacitățile elevului”, bibliografiile fiind adesea imense.
Soluția propusă este concentrarea pe calitate: „numărul de texte care pot fi studiate cât de cât temeinic într-un an de zile nu e mare. Sunt vreo 20 cel mult, că altfel începi să dai rasol”.
Prof. Papadima oferă ca exemplu sistemul educațional german, unde o clasă de elevi a studiat pe parcursul unui trimestru întreg un singur roman, „Parfumul” de Patrick Süskind, pe care l-au analizat din toate perspectivele, inclusiv ecranizări și recenzii de presă. Această metodă ajută elevul „să se deprindă cu ce înseamnă viața unui roman”, fiind preferabilă studierii superficiale a zeci de opere pentru care elevii ajung inevitabil să citească doar rezumate.
Rezistența la schimbare
Din păcate, propunerile de modernizare s-au lovit de o rezistență acerbă, chiar din interiorul mediului universitar. Când discuțiile au degenerat în spațiul public și au apărut acuzații exagerate conform cărora s-ar dori eliminarea scriitorilor clasici sau a cronicarilor, profesorul Papadima a deplâns lipsa unei dezbateri: „Ce era cel mai firesc era ca aceste lucruri înainte de a se parafa ministerial proiectul să fie discutate în facultate. M-am rugat de conducerea facultății de numeroase ori... M-am trezit în fața unui refuz”.
Dezbaterile care au avut loc în alte foruri, cum ar fi Academia, s-au transformat mai degrabă într-o „serie de monologuri”, ratați fiind pașii importanți ai dialogului constructiv prin care scopul final trebuia să fie „să găsim o soluție care să fie cea mai bună pentru toți”.
Acapararea tinerilor de către spațiul virtual accentuează declinul lecturii, iar decizia de a renunța la o strategie care cultivă atașamentul față de literatură în favoarea uneia strict academice este considerată „foarte neinspirată”.