EXCLUSIV  Politica externă: prevederi legale și profil

Andrei Marga / 21 mai 2018 / 23:57 Salveaza PDF Comentarii
Descriere foto:

O agitație stearpă în jurul politicii externe ocupă scena României. Inși gata să răstălmăcească orice duc discuția la un nivel profesional și logic regretabil de jos. Unii ne spun că așa cum a fost în ultimii ani este normal, iar capul plecat sabia nu-l taie. Alții caută nod în papură, doar le-o ieși ceva.

Și unii și ceilalți vociferează, dar nu-și semnează undeva opiniile. Se poate bănui, pentru a le putea adapta la bătăile vântului.

Totul începe cu ignorarea Constituției.

Să reamintim prevederile ei. În conformitate cu Constituţia ţării, „preşedintele reprezintă statul român" (art. 80). Guvernul, potrivit Programului său de guvernare, acceptat prin votul de învestitură al Parlamentului – "asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice" (art. 120). Politica externă, așadar, este, precum în orice democrație demnă de nume, politica pentru care guvernul are votul Parlamentului – nu alta, nu a altuia!

Este evident, potrivit articolelor constituţionale, că Guvernul operează pe baza Programului acceptat de Parlament, că Parlamentul este cel care aprobă acordurile între state şi că preşedintele reprezintă statul. "Reprezentarea" are caracter de consacrare, cum a precizat Curtea Constituțională.

Politica externă a României implică, prin lege, mai mulţi actori instituţionali.

În conformitate cu Constituţia, guvernul, preşedintele şi Parlamentul au a conlucra, respectându-şi reciproc competenţele. De aceea – așa cum am semnalat deja în mai 2012 (vezi Romeo Couți, România într-o lume în schimbare..., Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013), când, în numele Uniunii Social-Liberale, am lansat public și sub semnătură tema relației dintre președinte și guvern – trebuie să ieşim şi în România din politica vreunei persoane şi să trecem în politica externă bazată pe gândire în condiţii de pluralism. Nu pot să nu amintesc aici impecabila – juridic și logic – argumentare a juristului Radu Motica, prezentată la Dezbaterile de la Sinaia (30 martie 2018).

Profesorul Universității din Timișoara a arătat încă o dată (dacă mai era nevoie!) că ministrul justiției exercită autoritatea asupra procurorilor șefi și poate să-i revoce, fără acordul cuiva. Oarecum analog sunt croite în Constituție atributele în materie de politică externă: guvernul este cel care decide. Rolul președintelui, potrivit înțelegerii democratice a Constituției, nu este nicidecum cel al unui decident unipersonal, cum se perorează adesea. Nicăieri nu se prevede așa ceva!

Nu este condiție a mutării sediului unei ambasade aceea ca președintele să fie de acord. Nu intră în atribuțiile sale. Într-o democrație curată, "reprezentarea" statului nu îndreptățește la decizie unipersonală în politica externă. La drept vorbind, la rândul său, președintele este obligat, în înțelegerea necoruptă a democrației, să treacă prin Parlament ceea ce face în plan extern. Numai că, în România, din păcate, sunt prevederi constituționale ce se încalcă pe șleau, chiar dacă se jură pe Constituție și pe Biblie. Oricum, este neconstituțional ca actorii instituționali să opereze în afara controlului Parlamentului.

Place sau nu, Parlamentul este întruchiparea suveranității, nu altcineva! Poți fi de acord sau nu cu un Parlament și guvern legitimate democratic, dar este civilizat să le respecți deciziile. Președintele României nu este proprietarul funcției, nici "șef" peste ceilalți.

Din păcate, unii nu vor să observe nici astăzi că în Constituția României nu există funcția de "șef al statului" – precum erau, de pildă, Mussolini, care a relansat formula, sau Hitler și cei care i-au imitat! Cine aruncă o privire în dreptul constituțional știe că între «președintele» dintr-o republică ce se vrea democratică și «șeful de stat» diferența este netă. Doar în «președinția africană», cum spun constituționaliștii americani, se face confuzia ! Costă faptul că în România ajung să decidă oameni depășiți de funcție – sub aspecte ca rectitudinea, cunoștințele de drept, viziunea. Neavând apoi vreo realizare, ei se reped să instrumenteze ce apucă.

Justiție și politica externă, noile obsesii

Mai nou, obsesiile sunt justiția și politica externă. Justiția pentru a lovi rivalii, politica externă pentru a deruta naivii. În definitiv,de ce nu se ocupă aceia care vor să-și lărgească rolul de locurile cu sărăcie și necazuri, de apărarea interesului public, de reducerea cauzelor emigrării? De ce nu-i alarmează protocoalele SRI-Parchete-Înalta Curte, care sunt cea mai penibilă încălcare a statului de drept din istoria Europei de după 1989 ? Politica înseamnă, totuși, soluții la probleme, nu contrafaceri, cum se crede. Nimeni nu se pricepe la toate, dar nici nu are dreptul să distrugă bruma de pluralism și democrație pe care au creat-o alții.

Nu merită românii să aibă și ei avantajele democrației? Nu pot fi conduși decât urmăriți de noua Securitate și vătafi? Desigur, oricând se găsesc inși care vorbesc fără legătură cu Constituția. În toată chestiunea mutării ambasadei, guvernul României este îndrituit, prin legea fundamentală, să decidă. În plus, decizia de reamplasare a ambasadei la Ierusalim este o decizie în linia justiției istorice, ca să reluăm termenul lui Abraham Lincoln. Iar justiția istorică prevalează față de calcule de orice fel. Nu vrea cineva justiție istorică? Din nou bate în piepturi putregaiul antisemitismului? Nu ar fi timpul informării și cultivării aduse la zi?

Israelul are dreptul să-și stabilească capitala

Peste toate, Israelul este stat suveran și are dreptul, ca orice alt stat suveran, să-și stabilească capitala unde dorește. Pentru toate părțile implicate în conflictul de Orientul Mijlociu, pacea prin respectarea drepturilor Israelului este cheia. O regiune fără drepturi pentru fiecare nu este ceva pentru care să merite luptat. Iar dacă se invocă nevoia de relații profitabile în regiune, atunci trebuie spus că, din nefericire, pentru România acelea s-au cam stins, deși ar fi fost bine ca țara să coopereze benefic cu orice țară. Mult invocatul "proces de pace" din Orientul Mijlociu stagnează de prea mulți ani – absența războiului nu înseamnă, totuși, pace – și are nevoie de un nou impuls.

Aparent paradoxal, tocmai încheierea discuției privind Ierusalimul drept capitală a Israelului relansează procesul. Politica externă a României este astăzi plină de amatorism – un amatorism organizat de sus, ca urmare a desemnărilor unipersonale și a securismului. Să fim lucizi, de la obținerea de către Convenția Democratică a invitării României la NATO și în Uniunea Europeană și încheierea negocierilor de aderare de către guvernul PSD care a urmat, nu s-a făcut ceva nou. Afară, poate, de devalizarea țării, de statul mafiot, de aservirea justiției de către noua Securitate, de emigrația cea mai mare în timp de pace și de continua frânare a dezvoltării! Nu ar fi timpul unei schimbări?

Unitate, nu uniformitate

România a avut profil în politica externă, iar acum are a-l câștiga. Nimeni nu a spus că, fiind în alianțe militare și uniuni continentale, totul este deja rezolvat. Nici NATO și nici Uniunea Europeană nu au spus așa ceva. Ele nu sunt concepute ca adunări în care toți au automat aceeași opinie. Uniunea Europeană este, prin definiție, unitate în diversitate, iar NATO se bazează, în fond, pe unitatea de valori. Uniformitatea de opinii nu a existat niciodată și nimeni – în afara unor politruci fără cultură – nu a pretins-o! Unitate de acțiune este, firește, necesară în practica vieții, dar aceasta nu presupune uniformitatea vederilor!

Reflex totalitar în România

În România actuală, există un reflex totalitar chiar la cei care se cred departe. Se vrea "un proiect de țară", când ar trebui ca fiecare partid major să aibă propriul proiect. Se vrea o unică instituție de consacrare culturală, când Anglia, America, Germania și alte țări s-au lansat pe scena lumii cu o pluralitate de instituții. Se vrea o singură opinie în politica externă, când, în orice țară care se respectă, se schimbă argumente. Se vrea, cum spunea deunăzi un român de la Paris, un "unic compozitor", un unic în orice. Nu ar fi cazul reluării pluralismului democratic? În acești ani, s-a întărit printre decidenți curentul celor care – neavând nimic de propus și fiind mai preocupați de ținte meschine, decât de soarta concetățenilor – caută să se pună bine cu persoane din afara țării pentru a-i disciplina pe cei dinăuntru. Culmea ridicolului, mai nou se vrea, de pildă, ca respectabila Comisie de la Veneția să aprobe legile, poate să le și facă !Nu este un curent nou, dar, ca și securismul triumfant de acum, niciodată în deceniile recente nu a avut proporțiile de astăzi! Iar efectele nefaste se văd prea bine. Este de schimbat enorm în politica externă a României.

Faptul că țara este parte a celei mai puternice alianțe politice și militare, că aparține Uniunii Europene – care sunt realizări istorice majore – ar fi normal să ducă la o politică externă de folosire a avantajelor. Nu aranjarea cu birocrați trecători, ci folosirea în beneficiu propriu a oportunităților ar trebui să prevaleze! Parteneriatele strategice rămân decisive, dar nimeni nu-ți pretinde să nu ai cooperări în toate direcțiile, asemenea oricărei țări responsabile! Nu sunt motive de a sta cu brațele încrucișate într-o lume în schimbare. Nimeni nu se supără dacă ai o opinie, dar slaba cunoaștere a dosarelor și fățărnicia supără infinit. Contezi în lume având propria abordare, pricepută și promovată onest, nu chibițând pe margine!

Politica externă presupune cultură și viziune elaborată

La propriu, politica externă nu este acțiunea rezervată unor « inițiați » care seară de seară caută să amețească oamenii cu "mistere". În democrațiile ce se respectă politica aranjamentelor secretoase s-a părăsit demult, în favoarea diplomației deschise, chiar dacă politica externă ce-și merită numele presupune informații și contacte mai ample decât oricând. Politica externă propriu-zisă nu este nici tehnicismul mărunt și « diștept » din înțelegerea carpatică a "diplomației". Ea presupune cultură și viziune elaborată, înainte de orice. Altfel, se vede bine ce a ieșit din "diplomația" României ultimului deceniu și jumătate: o țară cu pierderi enorme și prestigiu amputat, ai cărei reprezentanți freamătă că-și pierd scaunul!

România își poate recâștiga profil revenind, înainte de orice, la meritocrație – denunțând, așadar, desemnările unipersonale și recrutările securiste – și luând act de schimbarea lumii. În fapt, din jurul lui 2010 s-a intrat într-o altă lume, în convulsiile formării căreia ne aflăm (detaliat în Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017). Chiar pe fondul unei globalizări năvalnice, se pășește în epoca reafirmării identităților. Nu este în aceasta "nationalism", nici "populism", cum se insinuează pripit și confuz, ci asumări ale statelor de către ele însele și în folosul lor. Este nevoie iarăși, și în politica externă, de pricepere, integritate și viziune! De respectarea de sine și de respectarea cuvântului dat! Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici nu apucă să folosească șansele!

Intertitlurile și îngroșările aparțin redacției



Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.25