Răspândiţi din Urali şi până pe coastele Atlanticului, dar în fapt o populaţie relativ omogenă, vorbind aceeaşi limbă, nomadă, romii (ţiganii) au devenit, fără voia lor, în ultimii ani, o veritabilă problemă politică europeană.
Dacă originea lor rămâne încă necunoscută, chiar misterioasă, populaţiile de romi aşezate în diferitele colţuri ale continentului au istorii proprii, din ce în ce mai cunoscute şi mai popularizate, formule diverse de raportare la comunitatea majoritară, obiceiuri şi moduri specifice de viaţă, uneori greu de acceptat într-o Europă tot mai uniformă şi mai integrată. Cu cea mai numeroasă populaţie de ţigani, România se confruntă acum, pe lângă dificultăţile reale, de ordin socio-economic ale etniei, şi cu disputa de ordin lingvistic, nu străină însă politicului, a denumirii lor: ţigan sau rom. Aceasta-i, oare, întebarea crucială?
14 milioane de suflete răspândite prin toată Europa
Potrivit estimărilor, în lume ar trăi în prezent circa 14 milioane de romi, în mare parte în Europa, respectiv 8-10 milioane de suflete. Pe continentul nostru, ei sunt concentraţi mai ales în ţările central-estice: 10% din populaţia României, circa 2 milioane de persoane, tot atâta în cea a Bulgariei, respectiv 800.000 de indivizi, 5-7% din locuitorii Ungariei (adică peste 500.000). În partea vestică, sunt mai numeroşi în Spania, unde trăiesc 800.000 de gitanos sau Franţa, în cazul căreia se evaluează că sunt 250.000 de cei pe care Parisul îi regrupează, după începutul veacului al XX-lea, sub denumirea de „nomazi” (familii care exercită profesii ambulante).
Apariţia pe scena europeană
Primele prezenţe ale ţiganilior în Europa sunt constatate la sfârşitul Evului Mediu (în Franţa, de exemplu). După marea ciumă din 1347, „Graeci, albanesi et cingari” au emigrat din Grecia, Epir şi de pe coasta dalmată spre sudul Italiei, în Sardinia şi în Spania şi, de aici, şi în Portugalia. Din cauze diverse, în peninsula italică au dispărut relativ repede. În Spania, Regii catolici au practicat faţă de aceştia aceeaşi politică de excludere şi asimilare precum cea vizând pe conversos (evrei convertiţi la creştinism), ceea ce a condus la o reacţie de consolidare a identităţii lor în Andaluzia, prin crearea culturii flamenco, cu implicaţii antropologice şi nu numai, importante. De altfel, se afirmă că ţiganii spanioli şi portughezi au şi exprimă o puternică conştiinţă a identităţii şi specificităţii lor.
În fine, gitanos catalani, în majoritate sedentari, au pătruns şi în sudul Franţei, stabilindu-se în jurul oraşelor Marsilia şi Montpellier.
Cu romani în căutarea unui loc sub soare
Principalele elemente de unitate ale ţiganilor de pretutindeni constau, în primul rând, în existenţa unei limbi unice, limba romani, indo-europeană, şi mai apoi în portul şi unele obiceiuri asemănătoare. Potrivit specialiştilor, crearea acestei limbi a presupus existenţa unei aşezări stabile a poplaţiei vorbitoare timp de mai multe secole. Pornind de la această constatare, s-a formulat teza, cea mai acceptată în prezent, că ar fi vorba de o populaţie cristalizată în India, care ar fi fost deplasată spre şi s-a stabilit iniţial în sultanatul selgiucid instalat în Anatolia, la sfârştiul veacului al XI-lea. Primele emigrări de aici, şi având în vedere proximitatea şi evenimentele istorice, ar fi avut loc în peninsula balcanică şi regiunea danubiană. Începând cu secolul al XII-lea, prezenţa ţiganilor este atestată în toate poseseiunile Imperiului Bizantin, apoi, din veacul al XV-lea, în totată Europa.
Ţiganii-robi în ţările române
Şi în ţările române, ţiganii apar menţionaţi în veacul al XIV-lea, cu specificul că, alături de tătari (în Moldova) aveau statutul de robi. Astfel, prima lor atestare documentară o reprezintă hrisovul din 30 octombrie 1385 prin care Dan I, voeivodul Ţării Româneşti, întăreşte mănăstirii Tismana avuţiile ei. Printre aceste posesiuni, sunt menţionate şi „40 sălaşe de ţigani” pe care mănăstirea le stăpânea din timpul domnitorului Vlaicu Vodă (1364-1377). În Moldova, ei sunt pomeniţi pentru prima dată în mod indirect în anul 1414, când Alexandru cel Bun dăruieşte, printr-un hrisov din 2 august, boierului Toader Pitic şi fratelui său mai multe sate, între care şi unul „unde au fost cnezi Lie şi Ţigăneşti”. Pentru Ardeal, menţionăm diploma din 1423 prin care regele Sigismund dă poruncă tuturor dregătorilor şi nobililor săi să nu aducă vreo vătămare lui „Ladislau, voievodul ţiganilor”, când acesta va trece cu oamenii săi prin oraşele şi târgurile ţării. Certurile dintre ţigani le va judeca numai acesta, judecătorii obişnuţi neavând niciun amestec.
Desigur, în toate cele trei ţări româneşti, ţiganii sunt mai vechi decât primele menţiuni documentare şi, potrivit istoricilor, se pare că au venit odată cu tătarii, fiind aduşi de aceştia. Ajunşi aici, ei au trecut în stăpânirea domnitorilor noştri, care au dăruit dintr-înşii mănăstirilor şi boierilor. Aşa se face că, cei mai mulţi dintre ţigani, trăiau în preajma curţilor boiereşti, a mănăstirilor sau la marginea târgurilor, fiind întrebuinţaţi la diferite munci şi servicii. Mulţi dintre ei erau fierari şi lăutari, fiind cunoscute predispoziţiile etniei pentru acestea, se îndeletniceau cu strângerea aurului din nisipurile albiilor râurilor (zlătari), iar alţii lucrau lemnul, făcând vase, linguri, copăi etc. (rudarii). Dezrobirea lor a avut loc începând cu anii 1850, în contextul procesului de modernizare a societăţii româneşti şi cu consensul unor personalităţi luminate ale timpului, precum Mihail Kogălniceanu sau Vasile Alecsandri.
Izolare şi stigmatizare
Dacă în ţările române, ţiganii au fost făcuţi robi, în alte state europene s-a promovat izolarea şi chiar stigmatizarea acestora. Astfel, în Franţa, în timp de pace, edictele regale căutau să evacueze „grupurile de boemi” către teritorii învecinate, fără însă a le face să dispară. Edictul de expulzare a lui Carol Quintul din 1537 stă la baza celui emis de François I din 1539. Sub Ludovic al XV-lea, cum monarhul dorea să-i ţină în frâu pe nobilii rebeli, printre altele, s-a îndreptat împotriva ameninţării „boemilor”, cu intenţia declarată de „a curăţa regatul” de „această ramură răufăcătoare”. În veacul al XIX-lea, până în 1880, viziunea este foarte tolerantă; treptat însă, şi mai ales după 1900, se intensifică supravegherea poliţienească a nomazilor şi problema dobândeşte o dimensiune politică. Se vorbeşte, astfel, nu numai de „pericolul rătăcitor”, dar şi de o „rasă abjectă” şi se reclamă chiar adoptarea de măsuri de „extirpare” a sa din comunitatea naţională. Aşa se face că, între 1910 şi 1930, majoritatea statelor europene au instituit faţă de resortisanţii lor ţigani un regim administrativ familial excepţional.
Au urmat apoi aberaţiile rasiste de la sfârşitul anilor 1930 şi începutul deceniului următor. După cel de-al doilea război mondial, situaţia romilor s-a îmbunătăţit simţitor, dar s-au păstrat, în multe state, măsuri de control şi supraveghere a persoanelor nomade, fără domiciliu sau rezidenţă fixă, ori ocupaţie bine definită. Şi lucrul cel mai important, ţiganii au continuat să-şi afirme nevoile, specificul şi năravurile.
Ţiganii în Europa comunistă
Considerând situaţia ţiganilor din România ante-1989 (respectiv politica de asimilare, implicare în viaţa economică şi control accentua mai ales în privinţa infracţionalităţii) este relativ cunoscută, ne oprim puţin asupra celei din Iugoslavia şi fost Cehoslovacie. Astfel, regimul comunist al lui Tito, având în vedere ambiţiile acestuia de lider mondial, a promovat, în anii 1960-1970, o mişcare de emancipare a ţiganilor, văzuţi ca factor de stimulare a legăturilor Belgradului cu India, unul din elementele chieie ale mişcării de nealiniere. În acest context, chiar dacă nu au obţinut statutul mult dorit de minoritate naţională, romii s-au bucurat de o largă recunoaştere culturală, condiţionată însă de fidelitatea faţă de partidul comuniştilor. În Cehoslovacia, imediat după război şi în anii de instalare a „socialismului real”, s-a supralicitat pretinsa situaţie a lor de „victime ale capitalismului” şi s-a pus în aplicare o politică „de calmă asimilare nerepresivă”, sub pretextul integrării lor în clasa muncitoare. Totodată, educarea şi formarea lor s-a înscris în programul „creării omului nou”. După 1958, această politică s-a schimbat radical, s-a acordat prioritate combaterii „delincvenţei ţiganilor”, nomadismul s-a interzis prin lege, iar romii au devenit mână de lucru pentru industria socialistă.
O problemă insolubilă?
În contextul democratizării post-1990, relaxării frontierelor şi lărgirii Uniunii Europene spre răsărit, problema romilor a dobândit noi dimensiuni. În Europa centrală şi de est, aproape ignorată sub aspect etnic în perioada regimului comunist, din motive ideologice, din cauza numărului mare de populaţie romă, ea a explodat. În acelaşi timp, realităţile crude nu pot fi ignorate; indiferent în ce ţară europeană ar trăi, ţiganii au o singură limbă şi naţionalitate, chiar şi năravuri identice, mai mult sau mai puţin evidente. Totuşi, în Franţa, Marea Britanie, Germania, ţările scandinave, Elveţia sau Belgia, rămân înregistraţi, precum acum un secol, drept nomazi. Acest regim administrativ excepţional, care antrenează un fixaj sistematic şi o supraveghere a deplasărilor, a fost reactivat în permanenţă. Iar calitatea de nomad sau „persoană în permanentă circulaţie” este apreciată drept o nouă naţionalitate. Aşa cum remarca în acest sens H. Asseo, un francez continuă să fie considerat din punct de vedere administrativ un „nomad” şi dotat cu un carnet de circulare, chiar dacă activităţile sale comerciale îi impun deplasări relativ restrânse. „Aceasta reprezintă ingorarea vechimii prezenţei sale într-un teritoriu naţional şi integrarea sa totală”, conchide cunoscuta specialistă.
La nivel continental, s-au iniţiat programe speciale de integrare social-economică a lor. În urma Conferinţei privind securitatea şi cooperarea în Europa de la Copenhaga din 1990, respectarea „drepturilor romilor” a fost considerată o condiţie prealabilă a aderării statelor din est la U.E. O intenţie bună, consideră unii, dar care se poate întoarce împotriva romilor, măsurile respective contribuind la politizarea situaţie lor şi la crearea unei categorii transnaţionale cu riscul de a-i transforma în apatrizi. Invocarea problemei, fie şi indirect, de pildă în procesul aderării României la spaţiul Schengen, la fel ca în alte situaţii, şi apariţia temei „ţiganii, o problemă europeană” pledează în acest sens.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
